Statul român nu te vrea prost, nu te vrea deloc

Puţine lucruri le-am ştiut despre protecţia socială de la noi. Foarte puţine. Le-am aflat în ultima perioadă deşi nu aş fi vrut să le aflu.Pot să spun că protecţia socială nu există sau dacă există este valabilă pentru cei care nu muncesc, dacă ai muncit ani în şir şi ai avut ghinion ei bine, statul român îţi spune că eşti prost. Am să dau un exemplu concret, un om care îşi termină şomajul. Una peste alta şomajul nu l-a ajutat cu nimic, hai să zicem că a făcut un curs gratuit dar aleargă şi acum să-şi obţină diploma, că de, firma e de undeva din teleroman şi nu vine aşa, fără rost, în Bucureşti. Vine când are ea chef nu când ai tu nevoie. Dacă a trebuit să participe la nu ştiu acţiuni asta n-a fost în beneficiul şomerului, nu, Doamne feri, a fost pentru că funcţionarii aceia trebuiau să bifeze anumite activităţi. Că rezultatul e un zero barat nu mai interesează pe nimeni. Dacă omuil mai are 50 de ani e de rău. pentru că nu-l vrea nimeni. Dar nimeni. Oamenii de 50 de ani sunt contagioşi în societatea noastră.

Acu omul se gândeşte că de, a muncit aproape 30 de ani şi şi-a plătit dările, atâtea câte au fost, că nu putem aveam toţi salarii de sute de milioane vechi sau zeci de mii mai nou, şi, după ce termină şomajul ar avea nevoie de protecţie socială. Ei bine legea 416 spune că, dacă o familie de 3 persoane (soţ, soţie şi-un copil aflat într-o formă de învăţământ la zi fără burse sau alate venituri), reţineţi familie, are un venit mai mare de 357 lei nu poate beneficia de ajutor social. Cu alte cuvinte statul român consideră că o familie, în componenţa care v-am spus-o, care are 358 de lei lunar se poate descurca. Poate consideră că e prea mult, nu?

Să mai spun cum m-am simţit când am aflat toate astea?

Apropo, poate ştie cineva cum se calculează indicele/indicatorul social de referinţă. Pentru că acest ISR este suma la care se raportează tot ce înseamnă ajutor social. V-am spus că am aflat multe dar tot n-am reuşit să aflu cum se calculează acest ISR, cine îl stabileşte, etc…. Acum are o valoare puţin mai mare de 500 de lei dar cum s-a ajuns la suma asta?

Anunțuri

Tatăl meu e un hibrid

Se spune că metişii sunt exemplare reuşite. De fapt sunt un amestec şi nu aparţin cuiva. Fiecare parte îi reneagă, în felul ei. Tata s-a născut în 1934 şi mai ştie imnul regal. Toată viaţa a scris cu â, eu am învăţat altfel, el n-a vrut. Oricum ştie regulile mai bine ca mine care a trebuit să mă adaptez din zbor. Este un tip isteţ. Cât a fost acord individual, până prin 74 câştiga – ca strungar, în jur de 6000 de lei. Şi nu, nu stătea nici un inginer lângă el să-i explice ce şi cum, i se dădea piesa, desenul, stabilea cotele şi … la treabă. Se lucra în trei schimburi aşa că nu avea ocazia să rămână peste program, trebuia în 8 ore de lucru să te ducă mintea aşa încât să nu ai rebuturi şi să ai cât mai multe bonuri de lucru ştampilate de CTC pe care să le bagi la plată. Existau momente când nu i se băgau toate bonurile, pentru că alţii nu erau în stare să-şi ia leafa. Aici intervenea secretarul de partid, că de, era o societate echitabilă, nu? Pe urmă, din 74 i-au trecut pe toţi în acord global, adică indiferent ce şi cum îţi luai leafa şi gata. Se instituise un sistem de premiere de care bătrânul meu n-a beneficiat, pentru că era căpos, pentru că dacă erai premiat cu 1000 de lei să zicem, trebuia să-i faci juma-juma cu maistrul, maistru care îşi oprea o parte şi dădea şi la alţii. Tata nu accepta asta, considera premierea-premiere nu un fel de mită-compensare. El este cel ce spune că pe vremea regelui fiecare îşi ştia lungul nasului.

De ce spun că este un hibrid? Ei bine, în 45 de ani, această spălare pe creier, masivă, totală, nu avea cum să nu lase urme şi în el. Uneori are nostalgii comuniste – cum le zic eu, doar că el îşi revine imediat, alţii nu. Din păcate acei alţii sunt mult mai mulţi şi nu neapărat de 80 de ani. Conştientizăm cumva, ca naţie, ce rău a putut să ne facă comunismul? Poate că nici nu există cuvinte suficiente pentru asta. Cum putem să comparăm înainte şi acum? Eu una gândesc aşa, tata ar fi vrut să fie mecanic de locomotivă, n-a ajuns din cauza unui activist de partid. Dar să zicem că activistul nu exista şi tata devenea mecanic de locomotivă. A fi angajat al CFR-ului era o treabă, şi încă una deosebită. Ar fi văzut lumea, ca angajat al CFR ar fi putut să-şi facă o casă – nu un apartament la bloc, nu o vilă cu piscină, ci o casă cu 3 camere, pivniţă, bucătărie, debara şi-un petec de vie. Ar fi putut să-şi ţină nevasta acasă şi copii în şcoală. N-ar fi avut un trai lipsit de griji – dar cine are la nivelul de om simplu?, dar ar fi trăit decent. Este adevărat că acei capitalişti nenorociţi şi răi ar fi brodat pe tradiţia noastră de ţară agrară şi ar fi dezvoltat o industrie viabilă, nimic n-ar fi rămas la nivelul dinainte de război, nici ţăranul, nici muncitorul, nimeni. Poţi să discuţi aşa ceva cu oameni trecuţi de 50 de ani? Nu. Nici cu cei tineri. Cei tineri ştiu că era rău dar de ce devenise rău? de ce au plecat ţăranii de-acasă? O explicaţie ar fi că nu mai aveau de nici unele, totul era la colectiv. Şi-atunci? De ce nu acceptăm că da, comuniştii ne-au distrus în tot ceea ce însemnăm, ca oameni, ca români, ca ce vreţi. Au lăsat în urmă hibrizi, metişi, amestecuri care nu-şi găsesc nici locul şi nici rostul.

Poveşti

Dacă ieri am scris despre patronul român apoi m-am tot gândit la dispreţul pe care îl are angajatorul faţă de cel care-i munceşte. De ce? Îi este dator cineva cuiva şi nu se ştie? Este adevărat că piaţa muncii este aşa cum este şi oamenii au nevoie de bani doar că asta nu permite nimănui nimic. Am mai spus pe aici că am avut copilăria şi adolescenţa marcată de un fel de nostagie, concret aveam în preajmă foşti intelectuali sau boieri ce tânjeau după alte vremuri şi-mi povesteau cum era pe atunci. Mă uimeşte că, discutând cu oameni în vârstă mai toţi susţin că pe vremea răposatului era egalitate, că toţi aveam un loc de muncă, că … în fine, cred că le ştiţi. Pe lângă asta îşi aduc aminte ce răi erau boierii, ce rău era statul, cum era exploatat ţăranul şi muncitorul român şi au tot felul de poveşti legate de asta. Eu nu ştiu aşa, deşi ai mei au fost copii de ţărani, din Bărăgan şi Bucovina care spun că nu au ştiut ce este aceea foame pentru că nu le-au lipsit brânza, laptele şi ouăle, Acum ce să zic? Or fi fost ai mei chiaburi şi n-am ştiut, nu prea. Uneori îmi spun că ani în şir de propagandă comunistă mincinoasă a lăsat urme grave în creierul oamenilor iar generaţiile nu s-au schimbat. Sunt totuşi 45 de ani, 45. Şi despre ce mari moşii vorbim? Venise prima împroprietărire a ţăranilor din 1921 când moşiile au fost reduse la 700 de hectare, apoi decretul regal din 45 prin care moşiile erau reduse la 50 de hectare cu tot cu pădure, fără să se aducă atingere domeniilor coroanei. Deci? Chiar ţăranul român a primit după revoluţie pământul cu care s-a înscris în colectiv numai că mulţi, din cauza cotelor, au declarat mai puţin. Dar mă rog, asta e altă poveste.

Îmi aduc aminte de un unchi din Bucreştii Noi. Venise în Bucureşti cu cobiliţa, era oltean şi fugise de sărăcie. Oltenia era pe atunci aridă şi nisipoasă, puţin productivă. Este adevărat că sub comunişti s-au făcut irigaţii, terasamente, etc  numai că şi vechiul regim ar fi făcut la fel.Cum spunea prinţul Ghica prin 62 când îl scoteau comuniştii din puşcărie şi-l plimbau să vadă ce au realizat, el răspundea invariabil „noi le-am fi făcut mai bine” (aşa era), spre disperarea comisie care îl însoţea. În Bucureşti s-a lipit de un magazin, băcănie mai exact, şi a rămas acolo ca băiat de prăvălie. Înainte de război, pe când se contura cartierul Bucureştii Noi, patronul, pentru că era mulţumit de el, i-a făcut cadou 1000 de metri pătraţi, loc de casă şi de ce o vrea el. Omul visa să-şi deschidă restaurant. Patronul era dispus să-l ajute. Cartierul era nou şi nu erau cârciumi,  peste tot era nevoie de cârciumi, spunea unchiul. Pe atunci muncitorul din atelierele Griviţa îşi permitea să-şi ducă o dată, de două ori pe lună, nevasta la grădină. Acum e mai greu. Ca să fiu sinceră el povestea că voia să facă clădirea cu etaj, sus să fi fost camere, cei care doreau îşi puteau alege o fată în compania căreia să petreacă câteva ore. Că aşa mai scapă omul de griji. Din păcate a venit războiul, omul nostru a plecat pe front, pe urmă au venit comuniştii, ca să nu-i ia din locul acela a vândut jumătate unei rude, şi-a construit casa cu greu şi toată viaţa a ascultat Europa Liberă. Probabil că, la un moment dat n-a mai sperat şi n-a mai crezut nimic dar a fost un anticomunist convins şi, deşi era un om  simplu, nu i-a iubit niciodată. Toată viaţa a păstrat recunoştiinţă acelui patron, datorită lui avea locul de casă.

Cam astea erau relaţiile dintre patron şi angajat, relaţii bazate pe cinste şi încredere, ceea ce în ziua de azi e imposibil.

Dragă patronule român

Îmi aduc aminte când, la 20 de ani, am râs de căsătoria unei prietene. Mi se părea că s-a căsătorit sub ceea ce merita. Tata s-a uitat la mine şi m-a temperat „când ceri mai uită-te şi la ce dai”. Cam asta e şi cu patronul român care ştie doar să ceară. Să dea? Să fie uman? Haida de. Doar el e patron, nu? El doar trebuie să primească. Aşa că dragă patronule, cu o astfel de conduită oamenii vor găsi mijloace să te facă dându-ţi impresia că muncesc de nu mai pot.

A, dragă patronule, mai e o problemă, când ai 25 de angajaţi şi-ţi transformi firma într-o familie, la propriu, adică toţi sunt cumva neamuri, soţ-soţie, veri, naşi, fini, nepoţi, copii, etc … nu te gândeşti că se vor acoperi unii pe alţii în orice? Că de fapt nu vei avea nici un control asupra a ceea ce se întâmplă pentru simplul motiv că nu vei şti niciodată adevărul? Dar am uitat, tu vii două ore la firmă, restul … mai ai întâlniri, mai o sală de sport (că deşi eşti tânăr eşti gras), mai … tu ştii mai bine. Când lucrurile nu merg te întrebi unde ai greşit. De obicei e târziu dar tu le ştii pe toate,nu?

Aţi mai auzit aşa ceva?

Chiar aş fi curioasă dacă cineva. dintre cei care intră pe aici, a auzit aşa ceva. Chiar foarte curioasă.  Am să încerc să fiu concisă. Soacra mea are o problemă de sănătate gravă, foarte gravă, neglijată total de medicul de familie, medic care o trata de hipertensiune arterială când, de fapt, nu avea probleme cu inima. Tensiunea mare se datora celuilalt diagnostic de care ştia foarte bine. Mă întreb ce aştepta, probabil să decedeze pacientul că altfel nu-mi explic, cum nu găseai cauza diverselor probleme ştiind foarte bine istoricul medical? Am schimbat medicul, am ajuns în spitale şi la specialist. Medicul specialist o tânără, bine nu poate fi foarte tănără dar arată a şcolăriţă în ciuda faptului că are 2 copii şi e medic specialist. Consultaţia a durat două ore şi jumătate, timp în care a pipăit pacientul pe toate părţile posibile şi imposibile, a pus nşpe mii de întrebări şi a făcut şi o ecografie abdominală totală, cerându-şi în permanenţă scuze că a trebuit să plătim ecografia.  La final era tot nemulţumită, pentru că posibilităţile de examinare din policlinică era mult mai mici decât în spitalul unde lucra, pentru că egograful policlinicii era mai slab, etc … În fine, ne stabileşte o schemă de tratament rămânând să ne auzim la telefon peste două săptămâni.  Am plecat de acolo bulversată. Niciodată o consultaţie nu durase atât, nici măcar în spitale unde se trece pe la patul bolnavului în fugă, se aruncă nişte termeneni medicali în viteză de parcă toţi am fi agende medicale ambulante,  Acum există goagăl, vorba cuiva celebru, ajungi acasă şi cauţi şi pricepi ce poţi.

Să lăsăm deoparte toate astea, ajung acasă, după amiază primesc un telefon de la doamna doctor, ar fi dorit ca să mergem  a doua zi la spitalul unde lucrează pentru investigaţii suplimentare, îi spun că avem servici şi nu putem să ne învoim aşa, de pe o zi pe alta, să mă lase câteva minute să mai vorbesc cu cineva din familie să vedem dacă poate.  Nu poate. Asta se întâmpla joi după amiază, stabilim să ne vedem marţi la spital după care mă sună din nou şi îmi spune că, dat fiind faptul că ea locuieşte lângă noi o poate lua ea pe soacră-mea dimineaţa şi să o aducă înapoi la prânz, când venea acasă, că nu face lucrul ăsta pentru bani – a subliniat de nu ştiu câte ori treaba asta, ci pentru liniştea ei, că diganosticul e grav şi că ar dori să stea liniştită peste week-end. Aşa am făcut, doamna doctor specialist s-a dus la soacra mea acasă, a luat-o, a dus-o la spital, i-a mai făcut un ecograf şi nu ştiu câte alte analize al căror rezultat îl aşteptăm, a prezentat-o unui alt medic superior în grad şi-n experienţă, iar la ora două a depus-o acasă. Ne-a sfătuit ce avem de făcut ca să facem un RMN sau CT – depinde de rezultatul acelor analize, gratuit şi a rămas să ne auzim la telefon marţi, când va intra în posesia rezultatului analizelor, rezultat pe care tot ea şi-a luat anagajamentul să-l ia şi să-l aducă.

Ce spuneţi? Aţi mai auzit aşa ceva? Eu una nu sau, vorba cuiva, ne-am pierdut normalitatea.

Copii cu dizabilitaţi

Îi vedem sau nu. Ei există. Familiile lor trăiesc o dramă, pe lângă durerea de a-ţi vedea copilul într-o situaţie grea te mai chinuie şi gândul că, după tine, ce se va întâmpla? Cine va avea grijă de el? Zilele trecute vorbeam cu o bătrână, bunica unei nepoate cu retard şi dificultăţi de mişcare. Ea spunea „fetiţa”, dar fetiţa avea 20 de ani iar bunica 70. Aşa se născuse, nu ştiu dignosticul exact, tatăl fugise demult iar mama dispăruse şi ea, nu prea ştia bătrâna unde. Tânăra era îngrijită dar bunica se întreba cât va mai putea. Copila făcuse câteva clase la o şcoală ajutîtoare până când acestea s-au desfiinţat. Nu s-a putut integra la o şcoală normală, cine să-i poarte de grijă? La şcoala ajutătoare erau oameni calificaţi pentru asta, la şcoala normală nu avea nici o facilitate. Un timp a mers la o fundaţie condusă de o englezoaică, această fundaţie îi ajutase să obţină un cărucior şi altele necesar unui om cu handicap motor. Bătrâna se uita mine, o durea că un străin avea mai mult grijă de oamenii noştri cu probleme. Numai că englezoaica se îndrepta spre 75 de ani şi nu mai avea forţă să conducă, ca atare fundaţia se desfiinţase. Acum alerga după nişte ajutoare pe care le dădea primăria.

M-am întrebat şi mă întreb ce face statul român pentru aceşti oameni. Personal mi-a fost un jenă, adevărul e că de-abia trăiesc/supravieţuiesc eu cu ai mei din punct de vedere financiar, de unde şi cum să ajut  pe alţii? S-au desfiinţat aceste şcoli ajutătoare fără ca şcolile să fie pregătite să îi primească pe aceşti copii. Ce au şcolile astea aşa zis normale? un psiholog pe care nu-l prea vede nimeni la faţă şi-atât. Copii sunt oricum răutăcioşi şi vor fi şi mai răutăcioşi cu semeni de-ai lor aflaţi în dificultate atât timp cât nimeni nu le va vorbi despre toleranţă de la vârste cât mai mici. Ce să facă o familie cu probleme de genul ăsta? Pur şi simplu stai cu copilul în braţe şi nu ştii unde să te duci. M-am cutremurat. Adevărul e că trăim într-o societate  strâmbă, urâtă, rea şi mi-am dorit să plec, să fug, să uit că m-am născut aici.

PS: cică Vâlcov avea 100 de tablouri ca să-şi deschidă o galerie de artă. Vă daţi seama?

Protecţia copilului – o glumă

Întodeauna mi-a fost milă de două categorii de oameni: bătrânii cu pensii de CAP şi copii cerşetori. Bătrâni pentru că au muncit ani în şir pe câmpiile patriei şi n-au primit mare lucru, iar copii pentru că n-au nici o vină că au venit pe lume aduşi de doi tâmpiţi, şi de-ar fi numai unul, fiindcă genul ăsta de oameni nu se limitează la unul sau doi copii. Ieri eram în tramvai, alături un grup de trei ţigănuşi de 6-7 ani la cerşit. Cum nimeni nu le dădea nimic se hârjoneau între ei puţin mai gălăgioşi decât era normal. Pe mine una nu m-au deranjat, am văzut copii însoţiţi de părinţi sau bunici făcând mai multă gălăgie decât ei dar cărora nu li se făcea nici o observaţie. Ca paranteză, mă enervează maxim acei copii care se postează lângă un scaun începând să se zmiorcăie suficient de tare încât să fie auziţi „da io vreau să stau”. De obicei cineva îi oferă locul şi atunci începe altă  smiorcăială, „da io vreau să stau la geam”. Nimeni nu comentează.

În fine. Primul care a sărit cu gura pe ei a fost un moş ce căra o coroană. Iniţial am zis că îi cheamă să le dea ceva. Da, şuturi în cur. Pe urmă a sărit cu gura un tânăr la vreo 20 de ani. Aici am zis că nu se poate şi l-am întrebat pe acel tânăr ce are cu ei? Cum doamnă, sunt obraznici. Şi tu n-ai fost niciodată obraznic? Aici a sărit o altă doamnă, cu o violenţă ce m-a frapat. Se vedea că îi ura pe acei copii cu toată fiinţa ei. Ho, doamnă am zis, că sunt nişte copii fără minte, atâta ştiu, atâta fac, nimeni nu le-a arătat că se poate altfel. Doamna spumega la propriu. Copii se aşezaseră de-acum pe un scaun din faţa mea văzând că îi apăr. Unul dintre ei a dat să zică ceva şi i-am făcut semn să tacă. A tăcut. Doamana nu tăcea, efectiv lătra. Nu ştiu dacă aţi observat dar toate femeile grase – nu că eu aş fi slabă, se vopsesc roşcat. de ce? nu ştiu. „Ţie, urlă doamna că voia să se facă auzită, ţi-am dat cu spray în ochi””da mă, zice puştiul, ăsta era cel mai spălat dintre ei, mi-a dat” „Că m-ai scuipat şi-o să-ţi mai dau”. Haide doamnă, nu găseşti altceva mai bun de făcut decât să te războieşti cu un copil? Dacă nu poţi să-i ajuţi lasă-i în pace şi nu vor avea nimic cu dumneata”. Credeţi că s-a oprit? Noroc că i-a sunat telefonul. Puştii au coborât imediat iar la coborâre unul dintre ei se întoarce spre moş „iar tu tataie să-ţi vezi de morţii tăi”. Atâta i-a trebuit doamnei, s-a răsucit  spre mine şi a început „aţi văzut doamnă cât sunt de obraznici? Dumneata şi alţii ca dumneata le scoateţi coarne”, „Şi ce-ar trebui doamnă să facem? Se apară şi ei cum ştiu şi cum pot?”. „Ăştia zice doamna ar trebui omorâţi că aşa se nasc, ai dracu”. Aici m-a lăsat mască. „Doamnă nici un copil nu se naşte rău, devine, ceea ce e altă poveste”. Credeţi că s-a potolit. Nici gând. Ceea ce m-a făcut să spun că da, suntem un popor credincios, ţinem post şi mergem la biserică dar nu avem nici un pic de compasiune pentru semenii noştri mai puţin norocoşi. I-a sunat telefonul, a trebuit să cobor şi asta a fost. Un gust amar.

Atâta ură, atâta violenţă. Copii ăia de 6-7 ani, de 15 kilograme, prost hrăniţi şi prost îmbrăcaţi, nespălaţi, meritau astfel de vorbe? Unii spun că s-au săturat de ei, de obrăzniciile lor. Aşa o fi, dar … pentru Dumnezeu, sunt copii, nu au capacitatea să judece şi dacă peste tot primesc numai urlete şi şuturi în cur la ce ne aşteptăm? Oamenii aceia spumegau de furie. Cum poţi tu. adult de 100 kg. să te războieşti cu un copil? Ce fac autorităţile statului, mai ales sprotecţia copilului? De fapt unde să-i ducă? Într-un loc unde vor fi bătuţi în continuare, unde li se va fura din hrană şi ajutoare? Suntem o societate lipsită de milă, ţinem post fără să fim milostivi, preluăm citate din spusele sfinţilor, ne împăunăm cu ele fără a le pătrunde spiritul şi pe urmă ne întrebăm cu mirare de ce? Ce viitor au acei copii? Mai mult ca sigur sunt puşcăriabilii de mâine, lipsiţi de şcoală şi de educaţie. Din vina cui? A statului pentru care protecţia copilului e o glumă şi cumva, şi a noastră, pentru că ne este mai uşor să le dăm un şut în cur decât să le spunem o vorbă bună.