Părinte de adolescent.

Stăteam şi mă gândeam: de la ce vârstă iese un adolescent singur în lume? Habar n-am ce spun specialiştii şi nu prea mă interesează. Nu devii părinte citind vrafuri de cărţi despre asta.

Primele dăţi îl laşi singur în execursiile organizate cu şcoala, pe urmă întârzie mergând pe la un coleg sau colegă, pe urmă încep plimbările cu colegii, etc … şi te trezeşti că vine prima întâlnire, prima iubire, prima … nu ştiu, ce vreţi voi. Este adevărat că tentaţiile sunt foarte mari, ca rele mici : ţigările, băutura, ca rău major: substanţele dure – drogurile, de orice natură. Ce faci ca părinte? Este ştiut că orice interdicţie trezeşte într-un adolescent contrariul.

Haideţi să ne amintim cum am fost noi. Să nu aud că… pe vremea mea, pe vremea noastră era un mare rahat aşa că nu se pune. Cu toate astea nu-i aşa că noi n-am fost niciodată obraznici cu părinţii? Ce de impresii aveam în cap, una ar fi că le ştiam pe toate, dar pe toate şi tocmai de-aia întorceam vorbele rănind cum numai un adolescent ştie s-o facă.

Ei – adolescenţii de azi,  cum ar trebuie să fie? repet tentaţiile sunt la tot pasul. Ce am face noi dacă azi am avea vârsta lor? Poate că am fi mai răi.

Deci, înainte de a ne repezi ca berbecii, haideţi să ne amintim: când ne-am apucat de fumat? când ne-am îmbătat prima dată? când am ieşit la un bar? când am făcut dragoste prima data? cu cine? a meritat? şi altele. Bărbaţii sunt bărbaţi şi femeile femei, da dar la 15 ani toţi vrem să vedem cum e şi suntem tentaţi.

Vă mai amintiţi:  vreau să am servici să nu mai stau pe banii voştri., o să mă mut cu chirie să scap de voi, ce ştiţi voi ce e dragostea – voi n-aţi iubit niciodată, şi altele mai mari sau mai mici. Acum îmi vine să râd şi mă gândesc că atunci alor mei nu le-o fi venit chiar bine numai că nu m-au părăsit, nu m-au bătut, nu m-au tăvălit pe jos, nu m-au făcut de râs în faţa amicilor, ştiind că va veni vremea să-mi fie dor de toate astea.

Aşa că dragilor să nu uităm că un copil este, în primul rând responsabilitatea părinţilor, că este oglinda ta, fie că îţi place sau nu, şi să fim îngăduitori.

PS: această postare a venit după ce o tot văd pe madam Tatoiu cum îşi dă cu părerea despre fiica lui Boureanu. Ia uite cine ţine lecţii de moralitate! Există vreun domeniu despre care femeia asta să nu ştie una alta?

PS1: toată lumea din jurul meu îi dă dreptate lui boureanu, ca şi cum ar avea copii perfecţi, asta mă duce cu gândul la faptul că nimeni nu îi va dreptate lui Cioloş iar psd-ul va câştiga lejer. şi nu e vorba de oameni de la sate – ceea ce e dureros.

Anunțuri

Avem ceva sfânt?

În fiecare zi îi auzi pe români văitându-se de una sau de alta, de politicieni, de lipsa de banilor, de incompetenţa funcţionarilor de oriunde, de mizeria de pe străzi, de vecinii needucaţi şi câte şi mai câte. Dacă îi întrebi regretă că s-au născut aici, le e ruşine că sunt români – că dacă se năşteau în altă parte … şi tot aşa.

Dealtfel românul nu vrea să respecte nici o regulă. Pur şi simplu nu vrea, nu că nu poate, prin alte ţări se supune fără să se vaite dar la el în ţară face ce vrea că de, e ca la mama acasă.

Uitaţi-vă la o mulţime, nimeni nu respectă o regulă simplă de a ţine dreapta fluidizând circulaţia, nici gând, fiecare vrea să ajungă primul acolo unde are de ajuns, dacă se poate înainte tuturor.

Uitaţi-vă la două persoane ce s-au întâlnit pe stradă. N-ar face un pas în stânga sau în dreapta, nici gând, fix la mijloc se opresc şi stau de vorbă. Nu are nici o importanţă că locul e strâmt, îngust, că-i blochează pe alţii care se grăbesc sau n-au loc, pur şi simplu e strada lor – adică e spaţiu public. Dacă îndrăzneşti să spui ceva rişti să devii inamicul public numărul 1 şi ştii ce păţeşte acest inamic aşa că mai bine taci.

Să mai pomenesc? Cred că le ştim fiecare dintre noi aşa că nu are sens.

Ceea ce mă surpinde este altceva. Doamne feri să spună careva, dacă e străin e şi mai şi, că nu-i plac micii, ciorba de burtă, sarmalele, mămăliga, ţuica şi că suntem o ţară cenuşie şi tristă. Iese o tragedie, chiar naţională. De ce? Că toţi ştim cum suntem, toţi ştim cum arată satele româneşti cu casele din chirpici şi buda în fundul curţii, toţi ştim cum e „ţăranul român” şi ce diferenţă este între ţăranul ăsta din ziua de azi şi cum erau bunicii noştri. Toţi cei care au păşit într-un sat în ultimii ani ştiu ce înseamnă.  Puteţi înţelege de ce ne supărăm când ni se arată cum suntem? Nu mă impresionează nici satele acelea din Maramureş sau Oaş unde există ideea că dacă vecinul îşi face o casă cu două etaje e musai ca eu să-mi fac cu trei. Nici nu contează confortul meu, utilitatea şi alte considerente fireşti pentru un om normal, nici gând. Contează ce zice lumea. Aşa se face că treci prin astfel de sate unde zici că eşti pe altă lume şi unde nu locuieşte nimeni. Oamenii sunt plecaţi la muncă înafară şi vin doar de sărbători cât pot şi cum pot iar bătrânii rămaşi stau într-o cămăruţă din casa mică că doar nu or face foc în toată casa? Cred că numai la noi se poate întâmpla una ca asta.

Aseară pe nu mai ştiu care antenă, probabil în lipsă de subiecte, careva şi-a adus aminte de Antoine Bourdain şi de faptul că nu i-a plăcut la noi. Pe burtieră se lăfăia mare numele acestuia şi faptul că s-a simţit horror în România. Acum hai să ne privim calmi şi să gândim raţional. Orice străin dacă se pierde în Bucureşti trecînd dincolo de centrul vechi, parlament şi muzee ce vede? Blocuri gri-cenuşii, mizerie, oameni trişti şi prea puţin dispuşi la dialog, câini vagabonzi şi? Mai puteţi completa cu ceea ce ştiţi. Nu suntem ospitalieri şi nici prea veseli şi din toată atitudinea noastră răzbate sărăcia, incultura şi indiferenţa. Suntem atât de obişnuiţi cu toate astea că nici nu ne mai dăm seama ce departe suntem de vesticii ăştia veşnic relaxaţi. Haideţi să încercăm să ne privim cu ochii lor şi să nu ne mai supărăm dacă spun ceea ce. în străfundurile conştiinţei noastre, ştim prea bine.

Poate că aş fi trecut peste subiect, repertajul la care se face referire s-a făcut în 2008, acum 8 ani, la vremea respectivă s-a discutat, s-a analizat, s-a … Era atât de veche ştirea că o credeam epuizată. Se pare că nu. Asta mi-a adus aminte de o întâmplare. În urmă cu ani eram cu un străin. European. Cineva, cumva a folosit o expresie urâtă de a ieşit un scandal. Expresia în cauză era „băga-mi-aş p…a în coliva mă-tii”. Omul a fost curios ce se întâmplase. Din experienţa lui ştia de p…ă dar nu ştia restul. Acuma cum naiba să traduci asta? cu fuck-ul englezesc era prea puţin. Persoana care mă însoţea a ţinut morţiş să-l lămurească. În primul rând a trebuit să-l lămurim ce-i aia colivă. Un fel de prăjitură, am zis noi, specială, care se face la înmormântare şi-apoi la pomeni. Nu pricepea el nici ce-i aia pomană dar a trecut peste. După ce am explicat şi restul, nu mă întrebaţi cum că mi-era atât de ruşine, omul a făcut ochii mari „bine, dar voi nu aveţi nimic sfânt?”

Aşa că, de atunci, de câte ori văd şi aud vorbindu-se despre mândria asta de fi român mă gândesc că înainte de o criză de naţionalism ar trebui să ne cugetăm la ce avem sfânt.

Eu sunt un neica-nimeni

Ştiu ce sunt. Un no-name. Nu am nici un cuvânt de spus pe nicăieri. Asta nu înseamnă că nu judec, că nu mă uit, că nu citesc şi că nu plâng după lipsa de bun simţ a societăţii în care trăim.

Am scris zilele trecute pe pagina mea de facebook despre lipsa de măsură arătată de Bendeac în ultimul timp. Am pus chiar un citat din scrisoarea lui de acum câţiva ani intitulată „către un cocălar”. De atunci mă tot întreb cum poate un om să treacă linia şi să nu aibă nici o tresărire. Când a fost fals acest domn? Atunci? Sau acum când se întrece în a-i numi artişti pe aceşti afoni ai lăutarilor? Ce s-a întâmplat? Cum de a devenit salam artist? Chiar un artist deosebit? Ceea ce mă duce cu gândul că toţi avem un preţ.

Şi am un gust amar, teribil de amar. Mă doare sufletul. În urmă cu ani am aplaudat aceea scrisoare, am dat share, am dat-o pe mail-uri ca un exemplu. Uite domne, nu-i aşa că are dreptate? ce fantastic mi se părea. O persoană publică, cunoscută, tânără, lua poziţie vis a vis de invazia cocălarilor. Mă uitam avidă la În puii mei, râdeam de câte ori salam, guţă şi compania erau luaţi în tărbacă. Aplaudam. Aşa da. Habar nu aveam că era un circ ieftin. Mă gândeam cu multă naivitate că în momentul când devii persoană publică, formator de opinie, gândeşti şi trăieşti ceea ce spui. Cel puţin bendeac aşa dădea impresia. Ni se confesa câte a învăţat el de la unul şi de la altul. Chestii subtile ce ţineau de alte vremuri şi pe care noi, copii de oameni ai muncii, nu aveam de unde să le ştim.Unde s-au dus toate astea? Nimic nu rezistă în faţa banilor? Este lecţia pe care. cu amar o spun, cocălarii au învăţat-o cel mai bine.

Aseară, pe antene este o emisiune unde bendeac este jurat. Mă uitam pe altceva dar în pauzele de publicitate dădeam pe acolo. Am nimerit taman când acest domn era ofuscat că un concurent îl făcuse pe salam gunoi. Tinerii erau de Chişinău iar bendeac era ofuscat că nişte basarabeni au îndrăznit să-l facă gunoi pe salam. Chiar aşa? A ţinut să precizeze că l-a văzut pe salam făcând show în Vegas. Şi ce show. Şi ce artist. Am crezut că nu aud bine. Din păcate nu era o halucinaţie produsă de ploaie şi de frig, era un adevăr pe care domnul bendeac ni-l confirmă şi ni-l reconfirmă fără să precizeze când şi cu ce preţ a trecut linia. Astea sunt amănunte nesimnificative.

Da, domnule Bendeac ştiu, sunt un neica nimeni, un no-name, nu contez iar politicienii m-au învăţat asta demult şi pot să te înţeleg şi pe domnia ta. Doar cu teatru nu ai cum să întreţii parchetul alb din locuinţa dumitale numai că … e dureros mai ales pentru tinerii care au crezut în dumneata. Ca o mărturisire, influenţată de dumneata fiica mea a dorit să facă teatru. Am mers, pe când avea 16 ani, şi am făcut un curs, nu spun unde şi cum. Am dat peste oameni de teatru dedicaţi şi talentaţi. A avut spectacol pe o scenă şi şi-a dorit să facă mai mult. Am ales să facă întâi literele şi apoi să-şi urmeze pasiunea. Acum pot să-i spun liniştită să-şi vadă de studiu pentru că la noi nu va reuşi în veci mare lucru cu actoria decât dacă fie va accepta să treacă prin multe paturi, fie va face compromisuri cu alte guţă, salam şi compania. Doar cu talentul va muri de foame. Tocmai de-asta pot să te înţeleg şi pe dumneta. Cumva. Pentru că dumneata erai totuşi cineva, nu se punea problema atât de acut ca pentru un neica nimeni.

Ştiu că nu te interesez şi, pe undeva, nici nu-mi pasă doar că aş vrea ca seara, când ajungi acasă, obosit de la repetiţii, atunci când îţi torni un pahar de coniac fin şi te cuibăreşti în fotoliul tău alb, înainte de a sorbi o gură să te gândeşti câţi oameni ai dezămagit. Ştiu, nu contează … şi totuşi? Aştept cu nerbădare să-l văd pe guţă rânjindu-şi dantura falsă în show-urile domnului bendeac. Ca o picătură … ce mai contează …

Este necesară educaţia sexuală în şcoală?

De ani de zile mă surprinde lipsa de educaţie sexuală la români. Când mai spun că discut cu fata mea fără rezerve şi că da, dacă ar avea nevoie aş pleca de acasă ca să aibă unde să vină cu prietenul ei, sunt privită ca o ciudăţenie. Oare de ce? Să ne înţelegem, fata mea are 20 de ani dar, de-a lungul timpului, treptat am discutat şi cum se fac copii, în aşa fel încât să ştie despre ce e vorba. Primele întrebări au venit la doi ani. Era prietenă cu un băieţel şi nu pricepea de ce, la treaba mică, el stătea în picioare şi ea trebuie să se aşeze. Ce să-i fi spus? I-am explicat că el e băieţel şi are altceva şi ea e fetiţă şi e diferită. Pot să mă uit? m-a întrebat. De ce nu? Aşa se face că atunci când Alexandru s-a dus la copac s-a dus şi ea după el. Nu vă spun ce violent a izbucnit bunica băieţelului. Doar că nu m-a făcut nebună. Următoarele întrebări au fost în clasa întâi, apoi pe la 10 ani, pe la 12 samd… La toate am căutat să mă adaptez vorbindu-i cu anumite reţineri dar nefăcând din asta fructul interzis. Oricum auzeau şi ştiau destule din alte surse. I-am explicat, printre altele, că sistemul osos termină dezvoltarea la 20 de ani şi de-aia e bine să nu înceapă viaţa sexuală foarte devreme. Mie 12 ani mi se pare …. nici nu ştiu cum să spun. În fine discuţiile au fost lungi şi, cu riscul să mă repet, le-am purtat treptat

Cel mai tare m-a enervat lipsa de educaţie sexuală în şcoală, în 12 ani de şcoală nu-mi amintesc să fi spus că au discutat şi despre asta. Din contră, am avut la drepturile omului un eseu cu tema: adopţia – alternativă la avort. Zbang, aşa. De ce adopţia? De ce nu prevenţia? Că, vorba aceea, sunt o grămadă de metode contraceptive. De ce în aceste vremuri trebuie să vorbim de adopţie?

Acum bag de seamă că se doreşte introducerea unor astfel de ore în programa şcolară. Ghiciţi ce? Sunt păreri contra. În vremuri când tentaţiile sunt la tot pasul mai sunt oameni care sunt contra? De ce? Unii spun că vorbindu-le copiilor despre sex le stârnim curiozitatea. Că ei nu sunt curioşi,nu. Atunci când trupul lor se transformă nu-şi pun nici un fel de întrebări. Când deschizi tv-ul nu vezi decât emisiuni decente, ştirile nu vorbesc despre oameni care se sinucid din dragoste sau se despart cu scântei, sau prezentatoarele sunt cu basma pe cap şi altele. Chiar şi pe canalele  cu documentare ni se spune că sunt maimuţe care fac sex de plăcere şi se discută aprins despre cum se înmulţesc anumite spectii. Dar nu, copii nu-şi pun întrebări. Alţii militează pentru abstinenţă până la căsătorie. Cumva adolescenţii trebuie să fie după cum spune popa nu după ce face popa. La tot pasul pe stradă auzi înjurături cu trimitere clară la anumite organe sexuale dar copii nu le aud, nu-i aşa, că doar acasă îi vorbeşti numai cu dex-ul alături. Chiar nu înţeleg ce dorim,. ca adulţi şi ca părinţi.

Mi se încrâncenează carnea pe mine când aud ştiri despre adolscente de 14-15 ani care au născut, mi se face rău când o aud pe mă-sa spunând că n-a ştiut că fiica ei e gravidă – hai că te poate păcăli în primele luni de sarcină, dar nouă luni?, mă doare capul când citesc despre violuri şi altele. În ce secol trăim? pe ce planetă? Dar noi suntem împotriva educaţiei sexuale în şcoli.

Personal eu sunt pentru, de la vârste mici cu un limbaj adaptat. Aş milita pentru înfiinţarea de centre de planificare familială unde adolescenţii să poată pune întrebări, să aibă acces gratuit la anumite contraceptive, să poată găsi un sfat atunci când nu pot discuta cu familia. Bine înţeles că la adăpostul anonimatului, că aşa mi se pare firesc ca să poţi ajuta efectiv. Pentru că aş dori să nu mai aud de adolescente ce-au născut, pentru că aş dori să nu mai aud de băieţi complexaţi sexual, etc … pentru că nu descoperim noi acum apa caldă ci sunt lucruri fireşti.

=

Nu, nu există egalitate între oameni. Nu are cum. Comuniştii băteau moneda pe asta dar una este egalitatea de şanse şi alta e viaţa. De fapt nici măcar comuniştii nu credeau în asta, gândiţi-vă numai la ce diferenţe erau între un nomenclaturist şi un muncitor din marile uzine. Odraslele nu aveau aceleaşi şanse. Nu este cel mai bun exemplu, că mă uit la această panaramă de om care este serghei mizil şi mi se face greaţă. În fine, hai să vorbim de oameni normali nu de anomalii ale istoriei. Dacă este să cred ceva cred în educaţia pe care fiecare om primeşte. Aici se face diferenţa. Poţi, fireşte, să accezi la funcţii prin muncă şi studii – sau nu,  ceea ce te defineşte este educaţia primită în copilărie. De acolo vei şti să te porţi şi îţi vei şti măsura. Una este un copil de muncitori şi alta un copil de intelectuali. Diferenţele se vor simţi şi mai târziu. Bunul simţ se formează de acasă, manierele le poţi deprinde, numai că acel ceva, o anume fineţe caracteristă oamenilor educaţi de generaţii face diferenţa oricât am spune noi că nu.

Sau poate co Tolstoi are dreptate : „Fiecare oim, pentru a-şi vedea de îndeletnicirea sa, trebuie neapărat să-şi socotească îndeletnicirea şi însemnată, şi frumoasă. Şi de aceea, oricare ar fi situaţia unui om, el îşi va alcătui în chip firesc o concepţie despre viaţă, în care propria lui îndeletnicire să i se pară şi însemnată şi frumoasă”

Aşa o fi?

Statul român nu te vrea prost, nu te vrea deloc

Puţine lucruri le-am ştiut despre protecţia socială de la noi. Foarte puţine. Le-am aflat în ultima perioadă deşi nu aş fi vrut să le aflu.Pot să spun că protecţia socială nu există sau dacă există este valabilă pentru cei care nu muncesc, dacă ai muncit ani în şir şi ai avut ghinion ei bine, statul român îţi spune că eşti prost. Am să dau un exemplu concret, un om care îşi termină şomajul. Una peste alta şomajul nu l-a ajutat cu nimic, hai să zicem că a făcut un curs gratuit dar aleargă şi acum să-şi obţină diploma, că de, firma e de undeva din teleroman şi nu vine aşa, fără rost, în Bucureşti. Vine când are ea chef nu când ai tu nevoie. Dacă a trebuit să participe la nu ştiu acţiuni asta n-a fost în beneficiul şomerului, nu, Doamne feri, a fost pentru că funcţionarii aceia trebuiau să bifeze anumite activităţi. Că rezultatul e un zero barat nu mai interesează pe nimeni. Dacă omuil mai are 50 de ani e de rău. pentru că nu-l vrea nimeni. Dar nimeni. Oamenii de 50 de ani sunt contagioşi în societatea noastră.

Acu omul se gândeşte că de, a muncit aproape 30 de ani şi şi-a plătit dările, atâtea câte au fost, că nu putem aveam toţi salarii de sute de milioane vechi sau zeci de mii mai nou, şi, după ce termină şomajul ar avea nevoie de protecţie socială. Ei bine legea 416 spune că, dacă o familie de 3 persoane (soţ, soţie şi-un copil aflat într-o formă de învăţământ la zi fără burse sau alate venituri), reţineţi familie, are un venit mai mare de 357 lei nu poate beneficia de ajutor social. Cu alte cuvinte statul român consideră că o familie, în componenţa care v-am spus-o, care are 358 de lei lunar se poate descurca. Poate consideră că e prea mult, nu?

Să mai spun cum m-am simţit când am aflat toate astea?

Apropo, poate ştie cineva cum se calculează indicele/indicatorul social de referinţă. Pentru că acest ISR este suma la care se raportează tot ce înseamnă ajutor social. V-am spus că am aflat multe dar tot n-am reuşit să aflu cum se calculează acest ISR, cine îl stabileşte, etc…. Acum are o valoare puţin mai mare de 500 de lei dar cum s-a ajuns la suma asta?

Tatăl meu e un hibrid

Se spune că metişii sunt exemplare reuşite. De fapt sunt un amestec şi nu aparţin cuiva. Fiecare parte îi reneagă, în felul ei. Tata s-a născut în 1934 şi mai ştie imnul regal. Toată viaţa a scris cu â, eu am învăţat altfel, el n-a vrut. Oricum ştie regulile mai bine ca mine care a trebuit să mă adaptez din zbor. Este un tip isteţ. Cât a fost acord individual, până prin 74 câştiga – ca strungar, în jur de 6000 de lei. Şi nu, nu stătea nici un inginer lângă el să-i explice ce şi cum, i se dădea piesa, desenul, stabilea cotele şi … la treabă. Se lucra în trei schimburi aşa că nu avea ocazia să rămână peste program, trebuia în 8 ore de lucru să te ducă mintea aşa încât să nu ai rebuturi şi să ai cât mai multe bonuri de lucru ştampilate de CTC pe care să le bagi la plată. Existau momente când nu i se băgau toate bonurile, pentru că alţii nu erau în stare să-şi ia leafa. Aici intervenea secretarul de partid, că de, era o societate echitabilă, nu? Pe urmă, din 74 i-au trecut pe toţi în acord global, adică indiferent ce şi cum îţi luai leafa şi gata. Se instituise un sistem de premiere de care bătrânul meu n-a beneficiat, pentru că era căpos, pentru că dacă erai premiat cu 1000 de lei să zicem, trebuia să-i faci juma-juma cu maistrul, maistru care îşi oprea o parte şi dădea şi la alţii. Tata nu accepta asta, considera premierea-premiere nu un fel de mită-compensare. El este cel ce spune că pe vremea regelui fiecare îşi ştia lungul nasului.

De ce spun că este un hibrid? Ei bine, în 45 de ani, această spălare pe creier, masivă, totală, nu avea cum să nu lase urme şi în el. Uneori are nostalgii comuniste – cum le zic eu, doar că el îşi revine imediat, alţii nu. Din păcate acei alţii sunt mult mai mulţi şi nu neapărat de 80 de ani. Conştientizăm cumva, ca naţie, ce rău a putut să ne facă comunismul? Poate că nici nu există cuvinte suficiente pentru asta. Cum putem să comparăm înainte şi acum? Eu una gândesc aşa, tata ar fi vrut să fie mecanic de locomotivă, n-a ajuns din cauza unui activist de partid. Dar să zicem că activistul nu exista şi tata devenea mecanic de locomotivă. A fi angajat al CFR-ului era o treabă, şi încă una deosebită. Ar fi văzut lumea, ca angajat al CFR ar fi putut să-şi facă o casă – nu un apartament la bloc, nu o vilă cu piscină, ci o casă cu 3 camere, pivniţă, bucătărie, debara şi-un petec de vie. Ar fi putut să-şi ţină nevasta acasă şi copii în şcoală. N-ar fi avut un trai lipsit de griji – dar cine are la nivelul de om simplu?, dar ar fi trăit decent. Este adevărat că acei capitalişti nenorociţi şi răi ar fi brodat pe tradiţia noastră de ţară agrară şi ar fi dezvoltat o industrie viabilă, nimic n-ar fi rămas la nivelul dinainte de război, nici ţăranul, nici muncitorul, nimeni. Poţi să discuţi aşa ceva cu oameni trecuţi de 50 de ani? Nu. Nici cu cei tineri. Cei tineri ştiu că era rău dar de ce devenise rău? de ce au plecat ţăranii de-acasă? O explicaţie ar fi că nu mai aveau de nici unele, totul era la colectiv. Şi-atunci? De ce nu acceptăm că da, comuniştii ne-au distrus în tot ceea ce însemnăm, ca oameni, ca români, ca ce vreţi. Au lăsat în urmă hibrizi, metişi, amestecuri care nu-şi găsesc nici locul şi nici rostul.