Pediatria

Din toate ramurile medicinei, pediatria mi se pare cea maI dificilă. Pacienţii sunt mici, trupuri plăpânde, trebuie să fii un bun profesionist ca să ştii ce probleme reale are micuţul din faţa ta. Postarea asta a pornit de la filmuleţul acela ce a tot circulat pe net, băieţelul aflat pe scaunul unui stomatolog, bătut de mamă şi speriat de medic. Ca adult îţi este frică de stomatolog, cel puţin mie mi-e frică, de câte ori mă duc mă agăţ cu dipserare de scaun şi suport. Scaunele noi nu mai au mânere şi mi-e greu, de obicei am în mână o batistă, un breloc, ceva de care să strâng. Ce pretenţii putem avea de la un copil? Medicul acela mi s-a părut şi tânăr şi lipsit de orice urmă de simpatie pentru pacient. Dacă aşa se purta cu un copil nu vreau să mă gândesc cum se purta cu oamenii în toată firea. Ce-i drept pediatrii (oricare le-ar fi specialitatea) urmează cursuri speciale legate de comportamentul în privinţa copiilor. Pentru că micuţul pacient trebuie să aibă încredere în tine. Dacă nu i-ai câştigat încrederea micuţul va urla ca din gură de şarpe.

Fiica mea a avut o carie cam pe când era de vârsta micuţului din film. A trebuit să mergem la dentist pentru că acuza dureri. Primul dentist nu m-a lăsat să intru în cabinet. Am spus la revedere şi am plecat. Cum să nu mă laşi să văd ce-i faci copilului? Al doilea cabinet a fost o doamnă care m-a poftit înăutru. Am voie? am întrebat. A zâmbit. Cum să nu, aşa cea mică va avea încredere. Întâi a lăsat-o să se uite în jur, să se acomodeze cu un mediu nu tocmai prietenos, i-a spus că scaunul este ca leagănul din parc, după ce va termina ce are de făcut îi va arăta cum funcţionează. Pe urmă i-a precizat că trebuie să vadă măseluţa bolnavă. Trebuie s-o lase să se uite în gura ei. Cea mică asculta cu gura căscată. Ştia că sunt acolo, mă vedea alături şi nu-i mai era frică. Doamna doctor i-a arătat fiecare instrument în parte, i-a spus că dacă o doare ceva să ridice mânuţa iar ea se va opri, dar sub nici o formă să nu închidă gura. Întâi a scos dintr-o ţiplă două ace mititele, mi le-a arătat ca să văd că sunt de unică folosinţă şi să nu am teamă. Pe urmă a umblat la măseluţă cu grijă, povestindu-i copilului câte şi mai câte de mă miram de unde le scoate. La sfârşit ne-a spus că trebuie să mai venim o dată, că în aceea zi doar umblase uşor ca să nu mai aibă dureri, şi că ne aşteaptă peste două zile ca să punem o plombiţă. Oricum măseaua se va schimba. A lăsat scaunul, cu cea mică pe el, pe spate aducându-l apoi la poziţia iniţială. Cea mică a râs iar doamna doctor i-a spus că data viitoare îi va arăta o albinuţă. Doamne, cât a fost de încântată. Voia să vină ca să vadă albinuţa. Albinuţa era freza, freza aceea de care tuturor ne este frică. Ei bine, doamna doctor i-a arătat cum funcţionează, i-a pus-o pe degeţel ca să vadă că nu doare şi după ce a fost sigură că toate sunt clare a lucrat efectiv.  Cred că nu a durut-o pentru că la vârsta aceea ar fi ţipat din instinct, oricâte poveşti i s-ar fi spus, dar voiam să arăt ce înseamnă să ştii să lucreazi cu copii. Ca o precizare ambii dentişti erau cu plată, diferenţele dintre ei nu erau majore doar că primul nu m-a lăsat să intru în cabinet ca şi cum ar fi avut ceva de ascuns.

Ce ai putea să spui despre o mamă care ţipă şi urla ca nebuna la copil? Ce ai putea să spui despre un dentist care îl ameninţă pe copil că o să-l filmeze şi o să pună filmul pe net ca să vadă toată lumea ce obraznic e? Şi boul, chiar a făcut asta. Ce poţi să spui? E ceva de spus?

Anunțuri

Aventuri în spitalele patriei

Dacă mergi pe stradă şi vezi un animal rănit ţi-e milă. De cele mai multe ori ai dori să faci ceva dar nu ai ce iar primul impuls te face să încerci să-i dai de mâncare. Cel puţin aşa mi se întâmplă mie. În acelaşi timp sunt conştientă că singura soluţie este euthanasia, indiferent că ne place sau nu. Sunt prea mulţi, prea neângrijiţi , prea bolnavi. De ce am început aşa? Pentru că dacă ţi-e milă de un animal de ce nu ai compansiune pentru un om? Când te hotărăşti să lucrezi în sistemul medical ar trebui să-ţi faci o evaluare lucidă. Eu una ştiu că aş fi o bună asistentă – medic nu mai pot spera să fiu, dar mă tem că aş empatiza prea mult cu pacientul ceea ce ar duce la o suferinţă proprie enormă. N-ar fi bine. Înţeleg perfect că nu ai cum să lucrezi într-un astfel de mediu dacă nu poţi să te distanţezi de suferinţă. Cred doar că, de aici până la fi nesimţit,în sensul cel mai strict al cuvântului. e o cale lungă.

În ultimii doi ani am avut de-a face cu spitalele din patrie mai mult decât mi-aş fi dorit. De cele mai multe ori medicii au fost OK, cu o singură excepţie, un medic rezident cu care m-am şi certat. După ceartă, în prezenţa profesorului era alt om. Nu ştia cum să-mi intre în voie de teamă să n-o spun. Nu aveam de gând dar această schimbare de atitudine, în zece minute după contradicţia noastră – că n-a fost chiar ceartă, m-a pus pe gânduri. Să ne înţelegem, nu sunt atât de deşteaptă încât să contest un tratament sau o procedură medicală, deşi mi se pare corect să-i explici unui pacient de ce are nevoie de un anumit tratament, cum îl ajută în boala cu care se luptă şi altele. Poate că cer prea mult. Acel medic rezident se purta cu tata, în prezenţa mea, ca şi când ar fi avut în faţă un sac de cartofi. Iniţial am zis să tac, că de, eşti la mâna lor, dar ea nu s-a oprit şi-atunci am reacţionat. Dar despre asta în altă postare. Să revenim la amintirile de ieri, adică proaspete. Pentru că ieri am avut de alergat cu mama pentru internare la un spital bucureştean. Iarăşi, pentru a nu ştiu câta oară comportamentul asistentelor m-a blocat. Înţeleg că după ani de muncă în sistem devii imun, dar de ce devii nesimţit? Pentru că în momentul în care nu-mi răspunzi la întrebări simple eu aşa consider că eşti. Ca să mă explic. Nimeni nu m-a lămurit cum se face o internare. Pe cine întrebam ridica din umeri ca şi cum n-ar fi lucrat în spitalul ăla şi nu cunoştea procedurile. În final mi se spune că trebuie să vorbesc cu asistenta şefă. Găsesc cabinetul şi aştept. Apare asistenta şefă, care, fără să se uite pe trimiterea ce-o ţineam în mână îmi spune să mă duc la cabinetul doi pentru o consultaţie, că trebuie să mă vadă un specialist de la ei şi că ăla va hotărâ dacă e cazul de internare sau nu. Mă uit la ea nedumerită. Am o trimitere tot de la un medic specialist pentru internare, adică medicul care m-a trimis şi a hotărât asta e incompetent? A dat din mână a lehamite şi m-a expediat la cabinetul nr.2 La cabinetul 2 o coadă imensă. Citesc pe uşă şi aflu că acele consultaţii pentru internări se făceau intre orele 13.00 – 15.00. Era 10.00 şi, teoretic, aş fi avut de aşteptat trei ore. Cer permisiunea de la cei care aşteptau şi intru. Înăuntru o doctoriţă super drăguţă mă ascultă. Întâmplător vede în mâna mea biletul pe care scria numele medicului ce-l căutam şi-mi spune că pe doctorul X îl găsesc în clădirea următoare. Vai ce bine că am văzut, spune bucuroasă, că altfel pierdeaţi o grămadă de timp pe aici. De ce nu se uitase peste acte şi asistenta şefă? M-ar fi scutit de pierderea unei jumătăţi de oră. Ne luăm bagajele şi ne mutăm alături. Acolo dau peste o altă asistentă şefă. La fel de greţoasă. Îmi taie scurt povestea cu internarea, nu au locuri. Bun, perfect, înţeleg. Ce am de făcut? Nu ştiu, Dacă ăsta e răspuns. Îl caut pe doctorul X. Căutaţi-l. Unde îl găsesc. Vedeţi la sala 2. Iarăşi sala 2. Ies, cauta sala 2. În sala 2 era ekograful. Ciocăn, intru. O doctoriţă făcea o ekografie unui pacient. Doctorul nicăieri. Am uitat să vă spun că nu îl cunoşteam pe doctor, dar în acel cabinet nu avea cum să fie. Hai să stau puţin pe hol. Mă uit ce scrie pe uşi, văd cameră medici. Poate o fi aici. Ciocăn, intru, înăuntru plin de rezidenţi, îi cunoşti după tinereţe. Întreb de doctorul X, nu era, probabil e pe saloane. Le spun că nu-l cunosc şi-i rog să-mi facă o descriere sumară a înfăţişării. Tinerii se amuză şi mă ajută. Petrec următoarea jumătate de oră pe hol cu ochii dupăt toţi bărbaţii cu semnalmentele comunicate. Nu-mi dau seama. Intru din nou la asistenta şefă. O rog să mă descurce. Aţi fost la sala 2? Mă gândesc că mă crede tâmpită. Îi spun ce am găsit şi că, ce-i drept, nu m-am uitat sub masă. Staţi pe hol că o să-l găsiţi. Bărbatul meu îmi spune că aşa îmi trebuie dacă am luat-o la mişto. Eu tot nu pricep cine de cine făcea mişto. Iarăşi stau pe hol. Cald, foarte cald. Noroc că pe mama o lăsasem afară, pe o băncuţă, la soare. Mă învârt în sus şi-n jos pe acel hol plin de oameni. Unde naiba poate fi doctorul X? Să mă apuc să întreb toţi bărbaţi ce puteau aduce a medic? Mi se părea ridicol. Norocul meu a fost o altă pacientă care i s-a adresat doctorului pe nume. Aşa l-am identificat. Să mai spun că asistenta şefă trecuse pe acolo, m-a văzut, ştia de ce stau de nebună pe hol, dar nu m-a tras de mânecă să-mi spună: Ăsta e doctorul X. Voia şpagă? Pentru ce? Doctorul a fost drăguţ, ştia că trebuia să venim, n-a internat-o pe mama, nu aveau locuri, i-a făcut rapid o serie de investigaţii de urgenţă, s-a uitat peste dosarul cu analize, a schimbat complet medicamentaţia şi a rămas să ne vedem peste o lună.

Să mai spun că am ajuns în acel spital la nouă şi-un pic şi că abia la prânz am reuşit să-l identific pe doctor? Că toate asistentele mai aveau un pic şi te luau la bătaie? Că n-am văzut nici o asistentă preocupată de actul medical? Să nu mint, a fost una singură care era anunţată că doctorul cutărică o cheamă să-l însoţească la vizită. Că restul aveau două preocupări majore, prima, să vorbească la telefon şi a doua, ce servesc la masa de prânz. În rest nici un pic de consideraţie pentru turma ce aştepta pe hol.