Parinoush Saniee

N-am mai scris demult. Aproape un an. Poate că n-aş fi făcut-o nici acum dacă nu citeam Cel care mă aşteaptă al acestei doamne iraniene. Cunoscând una, alta despre şah şi Iran şi revoluţie  … mi-am putut imagina cât de greu i-a fost acestei doamne să scrie şi să publice.  Te doare că undeva în această lume femeile sunt tratate aşa cum sunt tratate.

În fine, e povestea unei femei din lumea arabă. Acum, se zice că iranienii sunt urmaşii perşilor doar că sunt musulmani şi religioşi, chiar prea religioşi. Oricum ar fi se pare că femeia este femeie oriunde ar fi în lumea asta. Dincolo de poveste, căci este scrisă ca o poveste, fără hopuri care să te cutremure, ca şi cum cineva ţi-ar şopti la ureche cu glas duios faptele. Nu este o carte din care să scoţi citate şi să le atârni apoi pe facebook dar este o carte ciudată. Te înfioară. Nu te cutremură. Ei bine fiorii ăştia îi resimţi mai ales după ce ai terminat. Povestea femeii de oriunde ar fi şi de oricare religie. Femeia fiică, soţie, mamă, mai ales mamă. Mereu supusă unor norme, mereu supusă altora şi niciodată ei. Ca şi cum fericirea sau mulţumirea proprie n-ar conta. Ce fericire este mai mare pentru o femeie decât aceea de a-i vedea pe cei jur mulţumiţi?

Să nu ne amăgim. Unul din personajele cărţii spune că, în Germania, unde trăise cea mai mare parte a vieţii adulte, oamenii se căsătoresc şi la 80 de ani iar cei din jur se bucură. Nu e chiar aşa. Nu putem iubi copii altora ca pe copii noştri. De aceea sunt multe femei singure cu câte un copil sau doi după ele. Nu pentru că n-ar putea să se recăsătorească ci pentru că … e greu. Ştim de ce. Nu mai insist. Şi altele. Copii deveniţi adulţi sunt egoişti, chiar dacă avem impresia că nu i-am crescut să fie egoişti. Adevărul este că în vremurile astea când nu mai e nimic sfânt puţinul pe care îl avem şi ştim că ne aparţine nu dorim să-l împărţim cu nimeni. Suntem oameni, nu?

O carte care merită citită. Mai ales dacă ai 50 de ani. Ca să închei am să vă dau un citat, de fapt vor fi două. Să ţineţi cont că sunt din finalul cărţii când eroina are 53 de ani.

  1. Adesea un eveniment, o fotografie te poartă din nou în trecut şi atunci te priveşti în oglindă şi îţi dai seama cât eşti de diferită de imaginea pe care o aveai despre tine însăţi … şi e deprimant, ca o cădere în gol … până la urmă, frumuseţea tinereţii e cu totul altceva!
  2. M-am înfăşurat în şalul meu negru, am privit cerul întunecat şi trist şi m-am gândit: „Ce iarnă grea mă aşteaptă” …

Vă sfătuiesc s-o cumpăraţi. Nu are decât două cărţi publicate. Asta despre care am vorbit şi încă una Tatăl celuilalt copil pe care n-am citit-o. În prezentarea de la Polirom se spune că ar mai avea cărţi de publicat dar n-au trecut de cenzura iraniană. Trist,nu?

Căutarea sinelui – Elizabeth Gilbert

Când am auzit prima oară de cartea asta „mănâncă, roagă-te, iubeşte” mi-am zis că este o altă carte scrisă de un autor american, un best-seller de doi lei. Imediat după succesul ei s-a făcut şi un film cu Julia Roberts, un film slăbuţ departe, dar departe, de ceea ce scrie în carte. În fine, an citit-o pe net pe din lipsă de altceva numai că, spre surpinderea mea, mi-a plăcut. Mult de tot. Ce înseamnă să te cauţi pe tine şi să conştientizezi asta. Sunt trei experienţe, în Italia plăcerea vieţii şi a mâncării, în India descoperirea de sine prin intermediul unui ashram şi apoi în Bali, o altă lume, cu alte reguli, un  fel de a fi între India şi Italia. Oricum ar fi cartea merită citită. Ca femeie este imposibil să nu te regăseşti în variile ipostaze ale autoarei, o femeie ce vrea divorţul după care alunecă într-o poveste de dragoste ce o macină ca o boală grea, apoi, spre 40 de ani, îşi dă seama că nu prea ştie cine e şi ce vrea. De aici călătoria în căutarea sinelui. Îl găseşte sau nu vă las pe voi să descoperiţi. Ca să vă faceţi o imagine am să postez un citat mai lung din carte.

„Mi-am imaginat cum ar arăta portul propriei mele minţi – poate puţin ponosit, poate bătut de furtuni, dar bine situat şi cât trebuie de adânc. Portul minţii mele e într-un golf deschis, e singura cale de acces către Insula Sinelui meu, (care o fi ea o insulă vulcanică şu tânără, dar e fertilă şi promite multe lucruri bune). Insula asta a văzut multe războaie, e-adavărat, dar acum, sub îndrumarea unui nou stăpân (eu), care a institui noi reguli capabile s-o protejeze – e trup şi suflet de partea păcii. Si acum să se ducă vestea peste nouă mări şi nouă ţări – insula are legi mult mai stricte în privinţa celor care pot intra în port.

Nu mai aveţi voie să veniţi aici cu gândurile voastre dure şi abuzive, cu gândurile voastre negre ca nişte corăbii ciumate, cu gândurile voastre ca nişte vase cu sclavi, cu gândurile voastre ca nişte nave de război – toate astea vor fi respinse. De asemenea orice gânduri pline de exilaţi furioşi şi hămesiţi, nemulţumiţi şi pamfletişti, rebeli şi criminali periculoşi, prostituate disperate, proxeneţi şi fugari subversivi, nici ele nu vor mai avea loc aici. Din motive evidente, nici gândurile canibale nu vor mai fi acceptate. Chiar şi misionarii vor fi atent cercetaţi, ca nu cumva să fie prefăcuţi. Acesta este un port paşnic, calea de acces către o insulă mândră şi frumoasă care abia acum începe să cultive liniştea. Dacă veţi putea respecta aceste reguli, dragele mele gânduri, sunteţi bine venite în mintea mea – în caz contrar, vă voi trimite înapoi în marea de unde aţi venit.”

Lectură plăcută. Merită.

Haruki Murakami

Anul trecut la decernarea premiilor Nobel pentru literatură i-am ţinut pumnii. N-a fost să fie dar sunt sigură că va fi. Ce poţi spune despre cărţile lui? Că sunt undeva la graniţa dintre sci-fi şi literatură. Ca un vis. Toţi visăm, mai mult sau mai puţin, unele vise sunt ca nişte poveşti în care avem puteri nebănuite. Adevărul este că subconştientul nostru are puteri nedescoperite.  Astfel, oaia devine un animal nu numai ciudat dar şi un fel de reprezentant al puterilor altei lumi. Blânda oaie nu mai e chiar aşa de blândă În căutarea oii fantastice. Umbra noastră. De câte ori ne-am gândit la ea ca la un însoţitor separat cu trăiri proprii şi martor mut al tuturor frământărilor noastre? Toţi avem umbră dar după ce citim La capătul lumii şi în ţara aspră a minunilor ne privim umbra cu alţi ochi. Ca un eu care ne însoţeşte şi de care nu suntem conştienţi.

Iubirea?  Ei bine acest sentiment care ne face să trăim, să simţim, să privim lumea altfel, acest sentiment care ne ridică tensiunea, care ne coboară şi ne ridică stările sufleteşti este analizat în Pădurea Norvegiană că de, nu toţi putem iubi sau simţi plăcerea cu aceeiaşi intensitate. Tinerii se regăsesc În noapte când se zbat să elibereze pe unul dintre ei din capcana unui televizor, ca o parabolă vis a vis de societatea în care trăim şi unde televiziunea joacă un rol important fie că vrem fie că nu.

Ce să spun? Un univers încărcat de simboluri în care te regăseşti sub o altă dimensiune. Este imposibil să nu-l înţelegi, doar oamenii lipsiţi de imaginaţie nu s-ar regăsi în scrierile lui Murakami.

Acum citesc 1Q84, adică un an 1984 scris altfel pe care îl poţi citi datorită acestui fel de a-l scrie cum vrei. Ca o altă interpretare a unei vieţi, a propriei vieţi, pentru că, nu-i aşa? fiecare ne interpretăm propria viaţa cum vrem. Pentru că: marea majoritate a oamenilor nu caută adevăruri care se pot demonstra. În cele mai multe cazuri, după cum ai spus şi tu, adevărul aduce cu sine multă durere. Iar oamenii nu vor ceva care să le provoace durerea. Ce le trebuie lor sunt nişte poveşti frumoase care să le ofere un sens mai profund existenţei lor. Aşa a apărut şi religia.”

Încercaţi să-l citiţi, nu e greu dar aveţi nevoie de un exercţiu de imaginaţie ca să-l înţelegeţi.

Elif Shafak

Ştiu că azi e duminică şi că am promis vineri o recomandare de carte. Dar … cum se spune mai bine mai târziu decât niciodată. Pe Elif Shafak am descoperit-o întâmplător, trebuia să comand o carte pentru şcoala fiică-mi, o carte ce costa 30 de lei şi am completat cu Bastarda Instambului până la 50 de lei. Astfel ne-am cunoscut. O sctiitoare de origine turcă, tânără, are 43 de ani dar care a reuşit să mă uimească. Simplu şi profund, aşa s-ar putea defini scrierile ei. Simplu ca stil, profund pentru că ne dezvăluie frământările oamenilor neadaptaţi niciunde (drama emigrantului, zbaterea între două culturi diferite, occident versus orient, etc …), psihologia femeii şi profunzimea lumii turce despre care ştim prea puţin, sau oarecum denaturat de lecţiile de istorie comuniste.

În Lapte negru de exemplu m-am regăsit ca orice femeie care a luptat cu eul interior, cu iubirea ce nu vine când vrei ci când te aştepţi mai puţin, cu grijile unei sarcini şi altele. Degeţicile ei, acele voci interioare ce se zbat în noi, sunt monumentale. Cartea este despre şi pentru femei, despre maternitate şi despre temerilor femeilor legate de copii, căsnicie şi carieră. Este o trecere în revistă a unor femei celebre, a dramelor lor, o istorie a feminităţii şi a capacităţilor feminine, oarecum subapreciate. O carte pentru orice femeie.

Onoare este cartea explicaţie. Cultura şi tradiţia islamică mai presus de cultura occidentală. O explicaţie a ceea ce înseamnă crima de onoare. Un roman psihologic urmărind evoluţia unui tânăr şi a familiei acestuia, mutaţi în Londra, dezrădăcinaţi faţă de tradiţia lor, incapabili să asimilieze partea bună a lumii occidentale se întorc la tradiţiile lumii islamice, sfârşesc luptând să-şi ispăşească pedeapsa nimiciţi de regrete. Sfântul nebuniilor incipiente tratează aceeiaşi  temă,  de data asta a studenţilor islamici aflaţi la studii în statele unite. Care lume e mai bună? Pentru că ni se prezintă ambele lumii,. Teoretic n-ar trebui să fie în contradicţie, pentru ambele religii vorbesc de iubire şi acceptare,doar că ambele lumi nu sunt conduse de oameni simpli ci de oameni luminaţi şi înverşunaţi.

Am lăsat la urmă Cele patruzeci de legi ale iubirii. O carte fenomen cum s-a spus. Nu e nimic greşit în această apreciere. Am recitit câteva recenii şi am constat că aproape uitasem de iubirea omenească sub care se derulează romanul, reţinusem numai partea spirituală, iubirea dincolo de cuvinte dintre poetul persan Rumi şi dervişul sufit. O carte despre iubire în toate formele ei, despre religie şi spiritualitate, despre datorie şi iubire. O carte despre acceptarea lumii în toată diversitatea ei, despre înţelegere şi despre bunătate. O carte ce te va face, indiferent de credinţă,să vezi lumea cu alţi ochi. Îi ştiţi pe dervişii rotitori? acei dansatori turci celebri, ei bine le veţi înţelege dansul, le veţi iubi istoria şi pe Rumi, un mare poet. Veţi fi plini de înţelegere când veţi termina de citit.

Ca încheiere am vrut să pun un citat din Lapte negru, numai că, între timp am decoperit pe net o serie de aforisme sufite, provenind dintr-o recomandare de călătorie în Turcia. Unul dintre ele mi s-a părut că o defineşte cel mai bine pe această Elif Shafak (şi nu numai) „Putem să ascultăm şi punctul de vedere al celorlalţi şi să dăm tuturor libertatea de opinie. Pentru că noi înşine pretindem aceasta, ne-am putea strădui să apreciem ceea ce este bun în celălalt şi să-i trecem cu vederea ceea ce noi considerăm că este rău. Nu există nici un lucru pe care să nu-l putem tolera şi nu există nimeni pe care să nu-l putem ierta.” Lectură plăcută.

Mario Vargas Llosa

Ce ar mai fi de spus despre un scriitor atât de renumit? Şi atât de cunoscut aş adauga. Poate un punct de vedere strict personal ca despre  un scriitor care n-a încetat să mă surprindă continuu. Dar să povestim un pic cum l-am cunoscut. Pe vremurile comuniste uzina unde lucram avea şi bibliotecă, nu mai spun cum am ajuns să-mi petrec nişte ore în aceea bibliotecă şi să mă plimb printre rafturi. Aşa am citit Mătuşa Julia şi condeierul. Mi-a plăcut teribil şi am mai vrut. A doua carte, luată tot de acolo, a fost Războiul sfârşitului lumii, carte  care m-a şocat şi m-a făcut să privesc această americă latină cu alţi ochi. Să vreau să o cunosc, chiar şi numai cu ajutorul cărţilor.  O carte pe care mi-am propus să o recitesc pentru că aveam pe atunci 20 de ani. Pe urmă, după revoluţie, au urmat Lituma în Anzi, Rătăcirile unei fete nesăbuite şi Conversaţie la catedrală. La conversaţie am avut nevoie de  un an ca să o pot citi. Era ceva în ea care mă obosea. Mă apucam şi o puneam deoparte, până într-o zi când n-am mai lăsat-o din mână. Şi mi-a plăcut.  Şi m-a suprins. Pentru că nu e o carte ca orice carte, pentru că are o tehnică aparte şi-ţi cere un oarecare efort. Pe măsură ce înaintezi cu lectura toată intriga ţi se limpezeşte. Este ceea ce specialiştii numesc utilizarea dialogului alternativ pentru a contura realităţi separate în spaţiu şi timp. De aceea pentru mine, la momentul respectiv a fost o noutate.  N-am reuşit să scot citate, Llosa nu-i făcut să emită păreri care să circule pe net agăţate de o fotografie suavă. Am să vă redau finalul din conversaţie ca să aveţi o părere „O să lucreze când ici când colo, poate peste un timp s-a anunţa vreo altă epidemie de turbare şi l-or chema din nou, ş-apoi iar când ici când colo, ş-apoi, bun, apoi ce i-o mai rămâne de făcut decât să moară,nu, conaşule?”.

Ani în şir i-am ţinut scriitorului pumnii pentru Nobel. L-a luat într-un final, în 2010. Devenise deja celebrul candidat la premiu. Dacă ar fi să emit o părere Llosa e mai mare decât Marquez, Marquez e ca un vis, pe când Llosa e de un realism brutal. Dureros chiar. Poate de-asta e mai puţin citit că e mai greu de digerat.

Scriitori noştri şi scriitori lor

Acest articol a pornit ca o cugetare la un alt articol scris pe un blog pe care-l urmăresc cu plăcere, al domnului Serban Tomşa (ca vodă) şi pe care îl puteţi vedea aici http://serbantomsa.blogspot.ro/2014/03/memorialistica-si-fictiune.html. Mai ales această întrebare „Totuşi, de ce cărţile româneşti valoroase, de azi, nu au acelaşi succes la public precum cele străine?” m-a făcut să caut un răspuns. Precizez că nu sunt nici critic literar, nici scriitor, sunt doar un om care citeşte mult şi variat. Am mai spus undeva că sunt datoare literaturii române, nu mi-am lichidat datoria, dar îmi permit să am o părere. Părerea mea. Şi părerea mea spune că sunt două cauze:

1. Editurile. Dincolo, capitaliştii ăştia nenorociţi fac din orice o afacere, un scriitor trebuie să aducă bani, adică profit. Pentru asta există marketing-ul care poate face dintr-un povestaş un scriitor de talie mondială. Este cazul celebrului Paulo Coelho care mărturisea cum a ajuns mare după ce l-a refuzat Gallimard. Pentru că o altă editură, mică, la început de drum, a fost de acord să investească în promovarea Alchimistului făcându-l ceea ce este azi. Un povestaş celebru.  Personal, îl consider pe Coelho bun de citit în tren când nu vrei un roman greu ci doar să treacă timpul. Dar se poate. Că aceea editură şi-a scos înzecit suma investită la început nu am nici o îndoială. Ceea ce editurile noastre refuză să facă. Nu este imposibil, este mai comod. Undeva citeam că de ce să-ţi baţi capul cu promovarea autorilor români, că asta implică multă muncă, de la găsirea de sponsori, de la turnee de promovare, publicitate – care nu e ieftină, etc … da, aşa o fi dar şi beneficiile sunt pe măsură. Mai bine plăteşti drepturi de autor, care în general, nu sunt exagerate, mai plăteşti (dacă plăteşti) o traducere şi eşti gata să dai drumul pe piaţă unei cărţi. Mai simplu. În general scriitori străini se cumpără. Pe ăla român nici nu se pune problema să-l traduci şi să încerci să-l publici înafară, că efortul e prea mare. Aşa că scriitorul român trebuie să se descurce cum poate. Nu-i vorbă că sunt câţiva privilegiaţi ai diverselor regimuri politice, unul e chiar foarte cunoscut, dar nici unul, nici unul nu a rupt gura târgului prin occident.

2. Tematica. Toţi scriitori români se raportează la realităţi mioritice. Păi realităţile astea le înţeleg eu, ca român, pe un occidental, dincolo de faptul că nu pricepe îl plictiseşte. Filosofia de lângă cazanul de ţuică, chiar dacă are o orecare profunzime, este strict a noastră şi-atât. Personajul X, un temebel ajuns debutat sau senator sau patron de nu ştiu ce pare ilar pentru mine, un fel „ce bine le zice domne” dar atât. Occidentalul, pentru care viaţa are nişte repere garantate, nu va pricepe mare lucru, el ştie că nu sunt diferenţe între sat şi oraş şi nu vrea să ştie cum e să ai WC în fundul curţii. Chiar nu-l interesează. Dacă nu vorbim de decadenţa societăţii în care trăim ne aducem aminte de comunism, de tarele trăite în epoca de aur. Ei, publicul s-a cam plictist de asta, a trecut, s-au scurs 25 de ani de atunci şi e cazul să ne reconfigurăm dacă vrem să arătăm că putem. Problema e că nu putem. Nu avem cu cine. Nu există literatură de sertar. Trebuie să ne scuturăm de ceea ce suntem şi să vorbim de lucruri universale. Murakami, de exemplu, nu te sufocă cu date despre istoria Japoniei, nici despre realităţile japoneze actuale,  ci te face să plonjezi într-un univers abstract. Oaia modifică omul. Blânda oaie nu e tocmai blândă şi nici proastă.  Umbra devine a doua personalitate a omului, de te uiţi altfel la propria-ţi umbră, iar tinerii plonjează într-un ecran al unui televizor  stins pentru a-şi demonstra dragostea frăţească. Parcă sună altfel decât imaginea satului românesc contemporan cu oameni îndobitociţi şi sărăntoci. Raportarea la universalitate. Ceea ce au făcut Ionescu, Eliade, Cioran şi de-atunci n-a mai îndrăznit nimeni. Să treci dincolo de aparenţe.

Poate că ar mai fi de adăugat şi orgoliile scriitorilor români. Mari, imense, de neatins. Nici o vorbă bună despre un altul, că pişcă şi parcă nu se face să împarţi gloria efemeră. Şi repet, e părerea mea, că o fi bună sau rea nu ştiu dar … la naiba, e a mea. Să nu uităm că nici măcar înjurăturile nu sunt traductibile. Occidentalii ăştia îşi respectă morţii şi sfinţii din calendar, iar ceea ce se vrea savoare prin folosirea unui limbaj vulgar devine în traduce un „la naiba”, cum spunea Irina Margareta-Nistor pe vremuri ca să nu intre în amănunte, pentru că nu ai corespondent.

Milan Kundera

Nici nu ştiu cum să vă vorbesc de Milan Kundera cehul care, forţat să plece din blocul comunist, a cucerit lumea literară mondială. Îl întâlniţi foarte des în scrierile turcilor. Nu ştiu să vă răspund de ce. Înţeleg că există chiar o cafenea cu acest nume în Istanbul, o cafenea dedicată oamenilor de litere. Ce se poate spune despre Kundera? Că nu scrie aşa cum am fost obiţnuiţi, că nu are o poveste ci poveşti, că nu urmezi un fir narativ ci mai multe, dar se împletesc cumva defininind cartea şi povestea. Fiecare rând îl descoperi cu uimire. Kundera trebuie citit pe îndelete, savurat. Nu are romane uşurele dar nici foarte grele. Cred că cel mai bine s-a definit singur când spunea în Nemurirea „va fi un roman în roman…”. Aşa sunt cărţile pe care le-am citit semnate de el. Îmbină cumva ironicul şi grotescul. Ironia sa atinge totul, şi sentimentele măreţe ale iubiri, şi căsnicia şi societatea în care trăim indiferent de care parte a baricadei te afli. Nu este radical, repet este ironic-explicativ. Nu ştii de ce dar îi dai dreptate. Despre grotesc cred că nu are sens să folosesc prea multe cuvinte, grotescul apare la fiecare pas, fie în situaţiile în care sunt puse personajele, fie trădaţi de propriile gânduri.

S-au spus multe despre Kundera, chiar şi că ar fi fost agent KGB. Nu ştiu, dar ştiu că scriitorul Kundera mi-a plăcut, nu pot zice că mi-a schimbat lumea, nu ştiu cât mai poate face asta un sciitor în lumea de azi, dar m-a făcut să mă gândesc că noi, ca români n-am avut nici un eveniment asemănător primăverii din Praga şi nici un scriitor de talia lui. O fi şi ăsta un mister al istoriei sau nu suntem în stare să avem scriitori de talie mondială? Cred că nu suntem în stare. L-am avut şi noi pe Goma, plecat în condiţii asemănătoare, dar care, ajuns la Paris, tot în Franţa adică, a fost preocupat mai mult  să se răzbune decât de activitatea literară. Deci, doi scriitori proveniţi din blocul comunist, unul ajunge reper altul se pierde în dorinţa de a plăti nişte poliţe. Unul ironizează comunismul prin situaţii groteşti, vedeţi activistul de partid, director de gazetă, din Cartea râsului şi a uitării, ce-şi făcea hroscopul sau imaginea preşedintelui ceh înconjurat de pioneri – viitorul de aur al naţiei  şi vă apucă râsul. Ce vedem la Goma? Nimic. Ură, distrugere, violenţă şi nici măcar astea făcute cu artă. Poate că, e o părere strict personală, lăsându-ne dominaţi de patimi pierdem esenţialul.

Ca să închei, pentru că simt că lui Kundera nu i-ar fi plăcut să se vorbească atât de mult de el, am să vă dau un citat din Nemurirea, în care autorul se explică: „În zilele noastre toţi se năpustesc peste toate câte s-au scris vreodată, ca să le transforme în filme, în seriale de televiziune, sau în desene animate. Întrucât esenţialul în roman e tocmai ceea ce nu se poate spune altfel decât numai şi numai în roman, în orice adaptare a sa rămâne doar neesenţialul. Nebunul care se mai încumetă azi să scrie romane şi vrea să le asigure protecţia trebuie să le scrie în aşa fel încât să nu mai poată fi adaptate, altfel spus să nu poată fi povestite”. Prin asta cred că s-a definit singur. Este greu să spui Kundera a scris aşa şi să începi să povesteşti ,fără să faci, la rându-ţi, un roman.