Cât de nesimţit trebuie să fii?

Mă uit la cazul Microsoft şi mă crucesc. Cum este posibil ca o imprimantă de 300 de euro să fie achiziţionată cu 1500?  Ar trebui să răspundă toţi, de la cel care a întocmit documentaţia, pentru că legea licitaţiilor publice prevede una şi altă, până la toţi care au aprobat aceste contracte. Să răspundă cu ani grei de puşcărie. Citez dintr-un articol : „Masurile insa ar fi fost ilegale iar numarul licentelor cumparate, 179.000, prea multe fata de necesar. Rezultatul s-au pierdut inca 5 milioane de euro.” Asta numai în 2009. Pur şi simplu nu pot crede ce citesc. Să nu-mi aduc aminte că pe atunci eram loviţi din toate părţile de criză. Suma totală depăşeşte un miliard de euro, din care 400 de milioane în spăgi.

Îmi aduc aminte cum, lucrând pe achiziţii, m-am dus în urmă cu ani pentru angajare la o instituţie a statului. Deşi ştiam paşii am studiat legea achiziţiilor publice ca să pot să răspund documentat la întrebările comisiei. Aşa că am răspuns corect la tot ce am  fost întrebată. Acum îmi dau seama că s-au uitat ăia la mine ca la o altă specie. Bine, soţul acasă oricum râdea, că astfel de posturi sunt date dinainte doar că au nevoie de proşti ca să poată spune că au acţionat conform legii. Parcă pentru prima oară sunt vizaţi şi funcţionarii de nivel mediu din anumite ministere. Mi se pare corect. Repet, conform legii, ca să se aprobe un anumit furnizor, trebuie să ai în spate o documentaţie şi doar n-o să stea ministrul să facă asta. Poate că vă întrebaţi dacă aş fi acceptat? Nu. Ministrul ar fi luat milioanele iar mie, mi-ar fi aruncat ceva-ceva. Bine, din acel ceva aş fi putut să am o casă mai bună şi-o maşină mai de fiţe. Punând însă în balanţă, se merită? Pot să pun pariu că în faţa legii, acum, ministrul va arunca vina pe acei funcţionari, că vezi-Doamne, el a semnat ca primarul, a avut încredere deplină în analiza prezentată, bla, bla ,,, Ţi se face scârbă.

Am spus că am lucrat în achiziţii. Aşa e, era o firmă măricică unde nu cumpăram un pix – ca să dau un exemplu, ci zeci de pixuri. Normal că furnizorii aveau interesul să lucreze cu tine chiar dacă îşi luau banii mai târziu. Că unii nu şi i-au mai luat e altă poveste. Discutăm aici de cazul ideal. Pentru că, nu-i aşa? una e să vinzi un pix/zi, dacă îl vinzi şi pe ăla, şi alta e să dai câteva zeci sau sute la anumite perioade.  Noi aveam un criteriu, în aceleaşi condiţii de calitate preţul cel mai mic. Era o adevărată bătălie pe firme să dea marfa cu zece bani mai puţin. Pare puţin, dar înmulţit cu sute sau chiar mii se aduna o sumă frumuşică, mai ales în vremuri de criză erau fericiţi să aibă contracte. Pentru că îi presai cu preţul nu prea mai aveau de unde să-ţi dea şi ţie. Mai primeai un calendar şi-un cozonac de Paşte şi de Crăciun, dar cam atât. Dacă, vreodată s-a făcut ceva, s-a făcut la un nivel mare din cadrul companiei şi tot cu respectarea preţului cel mai mic. Nu se putea altfel. Existând o prospectare de piaţă se ştia de preţul cel mai mic aşa că nu aveai cum să vii tu, chiar director fiind, să spui că vrei neapărat de la firma x. Repet, se putea, cu condiţia respectării condiţiilor tehnice de calitate şi a preţului. Vorbesc de o firmă particulară, dar la stat? Nu cumva transparenţa este una din condiţii?

Revin la întrebarea din titlu. Dacă pe ministru îl înţeleg, a luat grosul şi la câteva milioane de euro îşi permite să stea un picuţ în puşcărie, plus că, pot să pun pariu, nu are mare lucru pe numele lui, stă la prieteni, tu! funcţionarul, cu ce mama huciului te-ai ales?

Apartamente noi

La tot pasul, pe lângă Bucureşti, s-au ridicat tot felul de ansambluri rezidenţiale. Blocuri noi, zugrăvite frumos. Nu ştiu dacă aţi păşit în vreunul dintre ele. Am avut această ocazie acum un an şi acum câteva zile. Nu mi-au plăcut. Persoana la care am fost locuia la etajul 4. Bineînţeles că nu era lift. Cum ei aveau copil mic căruciorul rămânea la cineva la parter că era imposibil să îl cari pe scări de cel puţin două ori pe zi. O să spuneţi că există astfel de blocuri de pe vremea răposatului. De acord, dar ăla era tâmpit, acum ce justificare există? Plus că dacă vin de la piaţă sau de la supermarket cu sucuri, cartofi, ceapă, morcov şi ce mai trebuie într-o casă se adună 10-12 kg., nu e simplu să le cari 4 etaje. Nu mai vorbesc de altele.

Să trecem peste lift, să zicem că cei în cauză şi vecinii lor erau toţi tineri şi în putere (în zece ani vor bombăni această lipsă). Apartamentul în sine nu mi-a plăcut. Mic şi înghesuit exact ca în fostele blocuri comuniste. Dacă stau şi mă gândesc există blocuri construite după 1985 mai spaţioase. Aici, holul era îngust. Din hol dădeai în toate camerele, camere mici, am mai spus doar că simt nevoia să mă repet. Bucătăria era un pic mai mare ca a mea dar nu extraordinar de mare. Ba chiar era lungă şi îngustă încât era imposibil să aşezi o masă altfel decât lipită de perete. Şi-atunci? E adevărat că totul era nou dar asta nu justifica aşezarea idioată.

În urmă cu nişte ani vorbeam cu cineva despre aceste case la curte ce par, dinafară, uriaşe. Nu-i aşa, îmi spunea persoana respectivă. Avea dreptate. Hai să şă luăm o familie cu doi copii. Ai nevoie de cel puţin 3 camere plus una de oaspeţi în cazul musafirilor. Ajungem la 4 camere. Acuma, dacă le faci de cel puţin 4×4, că eşti sătul de chichineţe de la bloc, ajugem la 64m2, la care trebuie să adăugăm băile şi, după caz, dacă dorim, dressingurile. Uite aşa ajungem să avem nevoie de o suprafaţă de cel puţin 80 m2 pentru că  jos lăsăm o bucătărie imensă şi livingul. La naiba, bucătăria într-o casă face toţi banii. Acolo stai cea mai mare parte a timpului, acolo fumezi, acolo găteşti, acolo, acolo … Acolo e frumos să ai o masă în mijloc, o masă mare de 6 persoane, acolo e frumos să ai înşirate la linie tot ce ai nevoie, acolo e nevoie şi de un tv, şi ce o mai fi. Spuneţi că nu-i aşa. Că nu ne dorim lucruri de genul ăsta. Că nu putem e altă poveste, dar, dacă am putea ceva de genul ne-am dori. Ajung astfel la acest apartament aflat într-un asamblu dintr-ăsta rezidenţial. Ce arhitect l-o fi gândit? Ce arhitect o fi dat avizul? Plus banii, că nu discutăm de bani puţini fiind vorba de 3 camere. Acuma, dacă toate astea ar fi costat 30000 de eruo aş fi înţeles să cumpăr, dar când ele costă peste 60000 de euroi pe ce dau banii? Pentru un trai la comun? Pentru ca să fac naveta? Apartamentul de care vorbesc era la ieşirea din Bucureşti, destul de incomod dacă nu aveai maşină. Şi-atunci?

Copii se ceartă azi, mâine se împacă …

Am observat în ultimul timp tot mai mulţi părinţi care pun la punct alţi copii, uneori chiar la modul dur, din dorinţa de a-şi apăra progenitura.  Ce să înţeleagă copilul respectiv? Că vine mereu tata sau mama şi rezolvă situaţia? Mi se pare aberant. Bine, dacă lucrurile trec de o anumită limită te poţi adresa profesorilor, părintelui  şi în ultimă instanţă poliţiei, dar în nici un caz nu te duci tu să-l ameninţi sau să-l urechezi pe ăla care ţi-a împins copillul sau i-a pus o piedică sau cine ştie  i-a mai făcut în jocurile lor.  Nimeni nu are voie să se atingă de copilul meu. Nimeni. Orice ar face trebuie să discute cu mine şi nu cu el. De altfel cum poţi să te duci ca adult la un copil de doisprezece ani şi să-l ameninţi? Te bat de te omor, data viitoare pun eu mâna pe tine şi te snopesc (că de, nu stă ca de piatră), te ciufulesc de nu te vezi (mai ales dacă e fată şi are părul lung), etc … Adolescenţa aduce după sine poveşti mai grave. Prin natura lor tinerii la această vârstă sunt nemiloşi iar datoria ta, ca părinte, este să-ţi înveţi copilul să facă faţă, nu să te duci tu şi să ameninţi în stânga şi-n dreapta, eventual şi cu doi prieteni,  în curtea liceului. Nu poţi să fii acolo tot timpul, tu pleci iar copilul rămâne singur.  Cum se va descurca? E firesc? La noi da pentru că educaţie înseamnă ceva de genul: dacă vii acasă bătut te bat şi io pe tine.

De ce nu poţi să-ţi înveţi copilul că lumea e diversă, că tocmai de-asta e frumoasă. Unul e mai frumos-altul mai urât, unul mai gras-altul mai slab, unul mai deştept-altul mai greoi, dar fiecare, fiecare, trebuie respectat. E aşa de complicat şi de greu?

Un părinte nu poate face educaţie decât propriului copilul, nu are dreptul să emită păreri despre altul chiar dacă ale lui sunt mai fundamentate la nivel teoretic, fiecare copil are personalitatea lui şi ceea ce se aplică cu succes la unul poate că nu se aplică la altul. Aşa că nu sunt de acord:

– cu părinţii care pun la punct alţi copii. nu ai voie să faci asta, discută cu îndrumătorii de la şcoală sau cu mine, în nici un caz cu copilul;

– cu cei care se duc prea des la şcoală şi au numărul de telefon al profesorului îndrumător la favorite şi, la orice scârţ al odraslei, pun mâna pe telefon pentru scandal;

– cu cei care bat cu pumnul în masă că au dreptate, până la a vedea de partea cui e dreptatea mai bine vorbeşti cu al tău să vezi exact cum stă treaba;

Una peste alta mi-am adus aminte de o scenă din copilărie. Un prieten de joacă mă tot făcea măturică. De unde şi până unde nu ştiu. Mă striga măturică şi fugea astfel încât nu puteam să pun mâna pe el să ne socotim. La un moment dat l-am prins neatent şi, cum aveam o joardă în mână, i-am tras două peste spate de a fugit tipând. Privind înapoi îmi dau seama cât l-a usturat.  A fugit în casă iar taică-su s-a dus, cu scandal, la uşă la ai mei. A răspuns tata. Tata a ascultat şi a zis bine, o să vorbesc cu ea când vine în casă. Ăla perplex. Cum adică? Numai atât? Tata a făcut ochii mari. Am zis că o să vorbesc cu ea. Pentru că ăla nu înţelegea tata a continuat. Ce aţi vrea să fac? Să o chem şi să o calc în picioare? Sunt de acord că a greşit iar discuţia o să fie lungă pentru că nu-i normal să loveşti dar nici n-o s-o iau la bătaie. Copii se ceartă azi dar mâine se împacă, noi ca adulţi ne certăm acum şi s-ar putea să nu ne mai vorbim o viaţă. Dacă mâine fiul Dvs. o va lovi pe fiica mea ce aţi face? L-aţi snopi în bătaie? Ăla n-a mai zis nimic. A plecat bombănind. De atunci nici fiul, nici tatăl n-au mai discutat cu noi, iar eu, după discuţia cu tata, n-am mai lovit nici un copil, pentru că nu-mi plăcea să-mi imaginez cum ar fi dacă pe mine m-ar lovi un altul.

Cum ar trebui să fie un polician

Nu contează culoarea politică, contează doar că ajuns în parlament sau în guvern şi asta ar trebui să dea de gândit. Ar trebui. Când ajungi de reprezinţi o ţară norma de conduită ar trebui să fie alta. Adică:

– să te gândeşti de două ori când deschizi gura, orice vorbă spusă de tine are o altă valoare, hăhăielile sunt bune în cârciumă, la un pahar cu prietenii şi-atât.

– felul cum te îmbraci este definitoriu, aşa că dacă nu ştii ce ai de făcut apelează la un  stilist de valoare. sigur de te va ajuta.

– nu te implica în cancan-uri mondene, un om politic de valoare nu are ce căuta în show-bizz. dacă ţi-ai luat nevastă din lumea mondenă atunci şi ea va trebui să-şi schimbe norma de conduită, pentru că altfel  nu prea avem ce discuta. dacă nu eşti în stare să-ţi educi familia (inclusiv plodul din dotare) cum vei putea conduce la nivel naţional?

– mai încetaţi cu lansări din astea grandioase ce ne aduc aminte de alte congrese. când cheltuiţi o căruţă de bani pe tot felul de spectacole în care vă lansaţi nu ştiu ce candidaţi nu faceţi decât să ne arătaţi că nu daţi doi lei pe omul de rând.

– orice om care a încălcat legea trebuie să-şi primească pedeapsa. dacă vrei să susţii pe unul sau altul  care este judecat şi condamnat de justiţie n-ai decât să-ţi dai demisia din funcţie şi poţi să organizezi campanii pentru cine doreşti.

– ca om politic ai propriile pârghii de comunicare, facebook-ul este pentru oamenii simpli, nu poţi să lansezi platforme politice pe fb sau pe altă platformă de socializare şi să ai pretenţia ca oamenii să te ia în serios. ca om politic îţi închizi fb sau blogul şi apelezi la comunicate de presă,  conferinţe sau chiar la apariţii tv în emisiunile de specialitate. eşti profesionist (sau aşa ar trebui) nu cârcotaş.

– orice dispută se tranşează în termeni politicoşi, expresiile triviale sau dumele cu pretenţie de glumă sunt bune la piaţă sau la cârciuma din sat. de altfel, ai o armată de consilieri care îţi pot arăta căile de atac. dacă nu există altă cale cică justiţia din România a început să fie independentă. spun unii.

– diplomaţia este o artă, mai ales la nivel individual. din păcate, suntem o ţară mică fără nici o însemnătate geopolitică. unii istorici mai cârcotaşi spun că turcii n-au vrut să ne cucerească. nu aveau nici un interes iar stăpânirea otomană ar fi însemnat pentru ei un efort aşa că ne-au lăsat în pace. erau mulţumiţi să le dăm birul. când n-o făceam aveau grijă să ne aducă aminte. preferau să-şi ducă armata prin sud, pe Dunăre şi-apoi pe la sârbi spre Europa decât să treacă 100000 de oameni + logistica peste munţi. că nu erau proşti. aşa că revin, diplomaţia este o artă iar noi suntem o ţară mică fără nici o însemnătate. în războaie mari, chiar diplomatice, nu aveam ce căuta. oricum nu dă nimeni nimic pe noi. aşa că …

– nu te mai lăuda cu diplomele tale, arată ce poţi spre binele celor mulţi. mulţi oameni de afaceri de succes nu au avut cine ştie ce studii dar au ştiu ce trebuie să facă, Henry Ford este cel mai bun exemplu în acest sens, aşa că …  nu în ultimul rând, eşti în slujba poporului, aşa că binele majorităţii ar trebui să primeze chiar şi în faţa propriului interes.

voi ce mai gândiţi?

 

 

Răsucirea unui popor – partea a II-a

Semnificativ pentru prestigiul de care se bucura la Moscova Maresalul Antonescu este si raspunsul dat de Molotov lui Lucretiu Patrascanu, la 12 septembrie 1944, prezent la Moscova cu delegatia româna pentru semnarea armistitiului. Când Patrascanu a întrebat de ce conditiile de armistitiu impuse de catre URSS României sunt mai grele decât cele oferite lui Antonescu, Molotov i-a raspuns: „Antonescu reprezenta România, iar voi nu reprezentati pe nimeni„. – net.

Soljenîtin incepe Arhipelagul Gulag cu următoare dedicatie: “ÎNCHIN aceasta carte celor care nu au avut destulă viată ca să istorisească ei cele prezentate aici. Şi să mă ierte că nu am văzut, nu mi-am adus aminte, nu am desluşit totul”.

Ce ar mai fi de spus?

Că n-am reuşit să pricep oricât aş vrea actul de la 23 august.  Că pierdusem războiul era evident, dar să ordoni trupelor să depună armele în faţa ruşilor fără nici un fel de tratat semnat mi s-a părut mult. Ruşii n-au stat pe gânduri şi au luat 170000 de soldaţi prizonieri. Tratatul s-a semnat la 12 septembrie după trei săptămâni. Deci, teoretic, România avut în acele zile doi duşmani, pe ruşi – în lipsa oricărui acord ne erau tot inamici şi pe nemţi. Primele arestări în rândul ofiţerilor au avut loc în octombrie 1944. Putem spune că primele victime ale ruşilor au fost ofiţerii români. Unii au refuzat să ajungă acolo trăgându-şi un glonţ în cap. Cazul generalului Hugo Schwab care a făcut acest gest pe 24 august. Ştia ce înseamnă prizonieratul la ruşi. Ulterior s-a aflat că era trecut pe lista criminalilor de război. Să-l mai adaugăm şi pe generalul Avramescu? Ucis de ruşi pe 2 martie 45. De ce nu? Câţi alţi ofiţeri, cu grade mai mici, nu şi-au trăit propriul calvar şi despre care nu se mai ştie nimic? Cine ar putea să-i numere?

Într-o discutie cu fiica mea – aflată la vărsta adolescenţei, despre Mircea Vulcănescu, mă necăjeam ca nu pricepea cum trebuie toate despre căte ii vorbeam fară să inţeleg că, la anii aceia nici mie nu mi-ar fi păsat prea mult. M-am consolat gândidu-mă că, totusi, undeva, intr-un colţisor al conştiinţei ii va ramane o urmă, urmă care, poate, mai târziu, va înflori generând întrebari. Cumva, mi-am dat seama că Vulcănescu a murit în 1952 la 48 (patruzecisiopt) de ani, adică, in floarea vărstei. Deodată am înteles. Pană in anii ’60 toată elita intelectuală, politică, ştiintifică, militară, a acestei tări a fost masacrată in puşcăriile comuniste şi … ce s-a pus in loc? Ce? Cine să îndrume un popor? Cine să-l inveţe? Cei care nu reprezentau pe nimeni? Să nu uităm că în 52 Ceauşescu era general-maior al armatei române. Un semianalfabet. Ne miram astăzi de tarele societaţii româneşti, le criticăm, numai că, ridicăm din umeri şi mergem mai departe fară să cautăm să dăm răspunsuri. Urmaşii celor ce nu reprezentau nimic ne conduc in continuare iar urmasilor celor omorâti în închisorile comuniste le este ruşine ca sunt români. Gulagul românesc nu este mai prejos decât cel sovietic.

Unul dintre deporaţi spunea, în documentarul difuzat de TVR2, că „acolo unde comuniştii taie lemne, dracul abia adună surcele”. Asta demonstrează violenţa cu care societatea noastră, noi ca popor, ne-am răsucit în anii aceştia comunişti, răsturnând scara firească a valorilor.

Pană unde? Pană cand?

Răsucirea unui popor – partea I

Poate că mai corect ar fi fost un termen ca deformarea dar mi s-a părut prea puţin. Lucian Boia zice în cărţile domniei sale că perioada interbelică, cea despre care vreau să vorbesc acum, nu era atât de extraordinară pe cât ne place nouă să credem. În nici o vreme, după cum spunea Miron Costin – cronicarul, nu sunt vremurile sub om ci bietul om sub vremuri. Aşa că nimeni nu-şi imaginează că, pentru un om simplu, a fost vreodată uşor.

Se spune că aveam 80% din populaţie agrară, aşa e doar că românul este legat de locul lui iar industria de-abia prindea contur. Malaxa visa să facă o maşină românească şi probabil ar fi reuşit. Acum, avem 45% din populaţie agrară, nici comuniştii n-au reuşit să ne industrializeze cu forţa, şi aia e vai de capul ei, votant – de cele mai multe ori, cu ăl de e mai darnic, adică dă mai mult de o găleată. Majoritatea populaţiei de-abia ştia să scrie şi să citească în 1930, nu mai ştiu datele exacte dar cel puţin 40% pe atunci erau neştiutoti de carte. Acum termină 8 clase şi nu ştiu să facă o împărţire. Spre cinstea şcolii de atunci pot să spun că tata, cu şapte clase de pe vremea regelui a putut s-o ajute pe fiică-mea până prin clasa a patra. Cu toate noile sisteme de predare a avut capacitatea de înţelegere. Locuinţele. Am copilărit atât în Bărăgan cât şi în Bucovina în nişte case, cum s-ar spune bătrâneşti, ambele  făcute imediat după război. Bineînţeles că sunt diferenţe dintre nord şi sud dar erau spaţioase, călduroase, sunt locuite şi-acum şi aveau nişte reguli de curăţenie şi ordine care nu se mai găsesc în multe gospodării din ziua de azi. Aş putea spune că  azi, în Bucureşti, sunt case mai prăpădite decât cele cunoscute de mine în copilărie. Comuiniştii ne-au îngrămădit la bloc ca să putem fi supravegheaţi mai uşor, punându-ne unii peste alţii, ca în conservă, deşi tradiţia noastră vorbeşte despre orizontală, ca direcţie de construcţie, nu verticală. Mortalitatea infantilă. Era mare înainte de război, parcă cea mai mare din Europa. Nici atunci, ca şi acum, nu existau medici dispuşi să-şi petreacă viaţa în satele noastre. Este o problemă pe care nici un regim n-a putut s-o rezolve doar că de atunci ştiinţa a făcut mari progrese. Cred că totuşi, copii aceia, de dinainte de război, mureau de anumite boli dar nu de foame. În România de azi, cel puţin de două ori pe an auzi de copii morţi de inaniţie, hrăniţi doar cu ceai. Nu cred că e cazul să dau exemple pentru că sunt destul de recente. Asta în nişte vremuri cu progres tehnologic remarcabil. Călătorind prin  ţară ai ocazia să vezi case ce stau să cadă pe care, probabil, le sprijină antena parabolică. Deci, accesul la informaţie există spre diferenţă de atunci când radio aveau intelectualii comunei, dacă aveau, dar în mod sigur aveau abonament la un ziar şi … cam atât.

Una peste alta l-am întrebat pe tata care vremuri i se par mai bune, cele de pe vremea regelui, cele de sub comunişti sau cele de azi. A stat o clipă pe gânduri şi a dat verdictul „cele de pe vremea regelui „/ „de ce?”/ „pentru că atunci fiecare îşi ştia lungul nasului”. Am înţeles ce mare lucru înseamnă , pentru o societate, ca fiecare să fie conştient de locul pe care îl ocupă. Dar oare când s-a produs această răsucire a unui întreg neam? Când ne-am pierdut măsura? Mă uitam la unul dintre fraţii Becali la tv, că îl tot dau ăştia la nesfârşit, nu ştiu care dintre ei era , cel care vorbea ceva de mafioţi. Nu asta m-a nedumerit ci exclamaţia „păi ce, eu să vorbesc cu oricine? am şi eu prestigiul meu” şi mă gândeam, Doamne când am ajuns aici, când am permis unui analfabet, un  neica nimeni, un coate goale să-şi imagineze că el chiar are prestigiu. Şi câţi nu sunt ca el. Dar, despre asta în partea a II-a. Acum dacă vreţi să intraţi pe Historia – http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/reclamele-presa-interbelica-oglinda-paturii-bogate-societatii-romanesti ca să vedeţi totuşi de ce era mai bine. Să vă spun că salariul mediu era de 2000 de lei, şi îl aveau mai toţi muncitorii, că un profesor începea cu 3000 de lei şi puteau termina cu 11000 de lei. Să spunem că era 30 lei/kg.-uleiul şi era considerat scump, pâinea 6 lei/kg iar o pasăre de la ţăran, din târg, se cumpăra cu 20-25 de lei.