Cum vezi un om cu fiţe

Eu zic că-i simplu. După felul de a se îmbrăca, nu mă refer la hainele de firmă, săracele n-au nici o legătură cu fiţele noastre, ci la felul cum îţi etalezi un ceas bun, o brăţară nesimţită, un telefon de ultimă generaţie, de parcă ţi le bagă cumva în ochi, cu forţa, un ceva de genul, nu vezi? Să nu mai vorbesc de  maşină sau altele. Aici aş vedea două categorii cei care au bani şi pe care pot să-i înţeleg, cumva, cine nu ar beneficia de bine dacă are cum, şi cei care nu au, sunt plini de credite dar sunt în rândul lumii. Cei din a doua categorie, parcă sunt mai mulţi, sunt plini de ei şi nu acceptă nici o observaţie. Pe mine, ca adult, toate astea mă lasă rece. E greu însă să-i explici unui copil, pe măsură ce creşte, că nu tot ce zboară se  mănâncă. Scriind aseară despre fiţe mi-am adus aminte două întâmplări de când a intrat fiica mea la şcoală.

Prima. Clasa întâi. Nu ni s-au cerut bani de nici un fel, pentru nici un fond, doar că unii părinţi au început să se vaite de băncile din clasă. Ce-i drept erau băncile unde, probabil, am învăţat şi eu dar astea erau condiţiile. Dacă voiai altceva puteai să-ţi duci copilul la şcoli mai de fiţe. Nu te oprea nimeni. Exasperată, învăţătoarea spune că, dacă dorim, puteam să le schimbăm iar conducerea şcolii ne garantează că vom păstra aceea clasă până la terminarea şcolii generale. O băncuţă de un elev, un modul adică, costa 120 de lei noi. Ţin minte că era o sumă, câştigam pe atunci cam 800 de lei lunar şi, teoretic, aveam un salariu bun. Puşi în faţa unui fapt concret majoritatea părinţilor au făcut pasul înapoi începând discuţii care de care mai ciudate. Inclusiv să cumpărăm materiale şi să le facem noi, de parcă eram tâmplari calificaţi. Cert e că am terminat prima clasă în băncile vechi fără să leşine careva. În clasa a doua, în decembrie, unul dintre părinţi, având firmă, sponsorizează clasa cu bănci noi. Veselie generală. În ianuarie, la şedinţa cu părinţii, omul ne explică că s-a schimbat codul fiscal şi nu mai putea să-şi deconteze cheltuiala pe firmă, regulile sponsorizării schimbându-se total. Venea cu rugămintea ca fiecare dintre noi să contribuim cu cât puteam în aşa fel încât să-şi mai amortizeze din pierdere. Nu a spus o sumă, reţineţi, cât puteam din 120 de lei,  până la terminarea cursurilor, adică nu în zilele următoare. La sfîrşit de an ştiţi câţi părinţi am adus bani? cinci din treizeci. Restul probabil au râs în barbă, dă-l încolo de prost, ce, l-am pus io?

A doua. Tot în aceea perioadă o colegă de clasă o invită pe fiica mea la patinoar în Herăstrău. Pentru fiica mea era prima dată când îşi punea patine de gheaţă în picioare (patinoarele erau la începuturi), aşa că am spus părinţilor că nu o las singură, că voi merge cu ea. Aşa că iată-mă. Tatăl colegei, pentru că eram eu, a plecat să joace tenis cu o cunoştiinţă pe un teren alăturat. Reţineţi că eram în Herăstrău iar preţurile erau mai mari decât în altă parte. Tatăl a întârziat la tenis iar eu am luat fetele şi ne-am proptit la un restaurant din zonă. Cealaltă a comandat, din start, un coktail fără alcool, cunoştea, a mea s-a uitat lung şi a vrut la fel. Credeţi că totul s-a oprit aici? Nu. Fetele au vrut şi-o supă caldă, şi-o friptură iar eu mă gândeam că aveam în buzunar echivalentul a 100 de lei plus cardul de salariu unde mai aveam ceva bani.  Deja mă gândeam unde găsesc un bancomat. Am scăpat cu acei 100 de lei. Atât a costat prânzul fetelor, numai cockteil-ul era 15 lei paharul.  Credeţi că mami a servit ceva? Nici gând, deşi după câteva ore petrecute în frig mi-era foame dar … ar fi trebuit să plătesc scump aceea friptură. Reţineţi că un modul de bancă şcolară costa 120 de lei. Pentru că acceptasem invitaţia, deşi tatăl colegei m-a întrebat, mi-a fost jenă să-i cer partea. La plecare însă,mă scap că şi soţul joacă tenis. Ceea ce este adevărat doar că noi, avem un parc alături şi-acolo sunt nişte terenuri de-astea în paragină şi plăteam doi lei la unul de la un bar din zonă să ne dea fileul. Puteai să stai toată ziua. În Herăstrău închirierea pentru o oră costa 40 de lei, omul ăla luase  două ore. Nu vă spun cum a sărit omul acela, că vai, să venim cu toţii, să jucăm tenis, să servim masa, să … M-am uitat la el. Cică era reprezentantul pe sud-estul Europei a nu ştiu cărei firme suedeze şi, sigur, 100-200-300 de lei la sfârşit de săptămână nu conta dar eu câştigam 800 de lei într-o lună. O clipă am ezitat, să spun sau să nu spun adevărul, pe urmă mi-am zis că nu se putea să zic că accept şi să fac ce? Să obţin o linie de credit de la bancă doar că să joc tenis în Herăstrău? hai, să servesc şi-o friptură după dar tot nu se făcea. Aşa că i-am spus direct că noi suntem oameni modeşti şi că nu ne permitem astfel de ieşiri. Ce  a ieşit de-aici? Din ziua următoare fetiţa aceea n-a mai vorbit cu fiica mea, în următorii şase ani cât au fost colege n-a pierdut nici un prilej, dacă putea, să jignească. Au trecut zece ani şi tot mă întreb dacă am greşit. Tebuia să spun da şi să fie nu. Mi s-a părut atunci, cred şi acum, că prietenia dintre doi copii nu se reduce la banii părinţilor. Erau destule împrejurări unde se puteau întâlni şi petrece timpul, nu numai în Herăstrău. Este adevărat că suntem oameni modeşti dar niciodată, niciodată nu mi-am trimis fiica undeva fără să fiu sigură că are bani suficienţi la ea. Pentru că nu e nimeni dator să-i dea copilului meu. Dacă nu mi-am permis una sau alta i-am explicat copilului ce şi cum şi am preferat să nu-l trimit. Dar ce pretenţii poţi să ai de la nişte părinţi care-şi îmbrăcau fiica în mov, da, în mov, de-i spuneau copii la şcoală văcuţa Milka. Cel mai greu a fost pentru a mea să priceapă ce se întâmplă. Pot spune că de-abia acum, la 18 ani a înţeles cât de cât dar cu chinuri şi cu plânsete.

Poveşti de-astea despre oameni cu fiţe mai am, m-am limitat acum la două lăsând restul pentru altădată. Voi ştiţi?

Între fiţe şi kitsch

N-am să uit păţania unei prietene, ajunsă la 40 de ani singură şi aflată în permanentă căutare. Aşa se face că ajunge la un român, tot singur, stabilit în Norvegia. După bucuria revederii au părăsit camera de hotel pentru o plimbare prin oraş. Înainte de a pleca românul nostru a rugat-o să se demachieze sau să-şi facă un machiaj cât mai natural. Pentru că nu-şi permitea să-l contrazică s-a supus dar nu înainte să întrebe de ce. Omul i-a explicat calm că lumea acolo este altfel, mai simplă, mai relaxată, mai casual dacă vreţi, iar un ruj roşu – folosea o nuanţă de roşu destul de puternică, ar fi privită cu nedumerire. Ulterior, după ce a străbătut străzile micului orăşel norvegian, după ce s-a cocoţat pe nu ştiu ce fiord, după ce a servit masa la un local, după … şi după … i-a dat dreptate. Oamenii nu se îmbrăcau, nu se purtau, nu aveau o anume tonalitate a vocii ca la noi. Adică nici urmă de kitsch. Bine, că plătesc o grămadă de bani drept taxe este adevărat,  doar că ei văd pe ce se duc banii lor. Prietena mea a rămas umită când, în noapte, la întoarcerea la hotel au găsit parcarea plină iar partenerul a intrat în panică. Nu era cine ştie ce hotel de lux, un hotel de trei stele care nu garanta locuri de parcare decât în limita disponibilului, iar românul nostru a plătit 60 de euro pentru o noapte de parcare în altă parte, spre nedumerirea amicei mele. Nu aveai voie să-ţi laşi maşina oriunde, nu te împiedica nimeni să faci asta dar, dacă erai prins amenda era atât de mare încât preferai să dai suma de mai sus şi să dormi liniştit. Ceea ce arată că nici un popor nu e bun genetic ci doar educat.

Cum de asemenea n-am să uit vocea unei fetiţe dintr-un parc ce voia să se urce în leagăn şi nu putea. Avea un sarafan de blugi foarte strâmt, e adevărat că frumos dar incomod pentru un loc de joacă şi pentru un copil energic cum se arăta a fi aceea fetiţă. Înciudată l-a strigat pe taică-su „hai tată, vino şi urcă-mă în leagăn că ţi-am spus să-mi dai pantaloni”.

Ce ne face să nu mai avem măsură nici măcar când ne îmbrăcăm? O femeie spunea pe vremuri că i se pare firesc să se îmbrace elegant la servici, că unde se duce? Serviciul era singurul loc unde îşi putea etala toaletele, unde putea stârni invidii, că, nu-i aşa? Ce sens are să te îmbraci elegant la o serată? Acolo toată lumea este elegantă şi te pierzi în mulţime, pe când la servici … ei, cu totul altceva. Nimeni nu mai pune accent pe simplitate, comoditate, naturaleţe, de-asta vedem femei în toată firea purtând blugi cu un număr mai mic.

Să mai spun că mă aşteaptă banchetul ? Că de, o dată terminăm liceul şi trebuie să facem ceva să ţinem minte. Până acum am schimbat locaţia, s-a ales nu ştiu ce palat, avem DJ şi vrem şi saxofonist. Nu mă întrebaţi ce şi cum că deja mă doare capul când mă gândesc la toaletele fetelor. Oscar? Cel puţin, că de, fudulia cu cheltuială se ţine. O să vă întrebaţi de ce participăm. Copila mea s-a gândit să nu se ducă, se gândea că, cu acei bani putea pleca bine mersi într-o vacanţă, cu prietenul ei, după ce termina cu examenele la universitate. Am lăsat-o să aleagă şi, după ezitări a zis că … hai să mă duc. Pentru că oferta celor de la palat era valabilă cu condiţia rezervării a minim 120 de locuri (iar ei sunt doar 4 clase terminale, adică la limita), vă imaginaţia ce furie s-a stârnit „în lumea bună” când ai îndrăznit să spui că n-ai dori. Până la urmă a cedat şi-acum trebuie să găsim rochia. Vai de capul meu. Oricum cică trebuie să fie o rochie simplă şi neagră şi, deşi în aparenţă pare simplu, că de, little black dress nu trebuie să lipsească din garderoba nici unei femei vă asigur că nu e chiar aşa. Calitate cu bani puţini e mai greu.

Ce ne face însă să pendulăm plini de fiţe între lucruri kitsch-oase? Să nu mai ştim deosebi albul de negru? Habar n-am.