Poveşti

Dacă ieri am scris despre patronul român apoi m-am tot gândit la dispreţul pe care îl are angajatorul faţă de cel care-i munceşte. De ce? Îi este dator cineva cuiva şi nu se ştie? Este adevărat că piaţa muncii este aşa cum este şi oamenii au nevoie de bani doar că asta nu permite nimănui nimic. Am mai spus pe aici că am avut copilăria şi adolescenţa marcată de un fel de nostagie, concret aveam în preajmă foşti intelectuali sau boieri ce tânjeau după alte vremuri şi-mi povesteau cum era pe atunci. Mă uimeşte că, discutând cu oameni în vârstă mai toţi susţin că pe vremea răposatului era egalitate, că toţi aveam un loc de muncă, că … în fine, cred că le ştiţi. Pe lângă asta îşi aduc aminte ce răi erau boierii, ce rău era statul, cum era exploatat ţăranul şi muncitorul român şi au tot felul de poveşti legate de asta. Eu nu ştiu aşa, deşi ai mei au fost copii de ţărani, din Bărăgan şi Bucovina care spun că nu au ştiut ce este aceea foame pentru că nu le-au lipsit brânza, laptele şi ouăle, Acum ce să zic? Or fi fost ai mei chiaburi şi n-am ştiut, nu prea. Uneori îmi spun că ani în şir de propagandă comunistă mincinoasă a lăsat urme grave în creierul oamenilor iar generaţiile nu s-au schimbat. Sunt totuşi 45 de ani, 45. Şi despre ce mari moşii vorbim? Venise prima împroprietărire a ţăranilor din 1921 când moşiile au fost reduse la 700 de hectare, apoi decretul regal din 45 prin care moşiile erau reduse la 50 de hectare cu tot cu pădure, fără să se aducă atingere domeniilor coroanei. Deci? Chiar ţăranul român a primit după revoluţie pământul cu care s-a înscris în colectiv numai că mulţi, din cauza cotelor, au declarat mai puţin. Dar mă rog, asta e altă poveste.

Îmi aduc aminte de un unchi din Bucreştii Noi. Venise în Bucureşti cu cobiliţa, era oltean şi fugise de sărăcie. Oltenia era pe atunci aridă şi nisipoasă, puţin productivă. Este adevărat că sub comunişti s-au făcut irigaţii, terasamente, etc  numai că şi vechiul regim ar fi făcut la fel.Cum spunea prinţul Ghica prin 62 când îl scoteau comuniştii din puşcărie şi-l plimbau să vadă ce au realizat, el răspundea invariabil „noi le-am fi făcut mai bine” (aşa era), spre disperarea comisie care îl însoţea. În Bucureşti s-a lipit de un magazin, băcănie mai exact, şi a rămas acolo ca băiat de prăvălie. Înainte de război, pe când se contura cartierul Bucureştii Noi, patronul, pentru că era mulţumit de el, i-a făcut cadou 1000 de metri pătraţi, loc de casă şi de ce o vrea el. Omul visa să-şi deschidă restaurant. Patronul era dispus să-l ajute. Cartierul era nou şi nu erau cârciumi,  peste tot era nevoie de cârciumi, spunea unchiul. Pe atunci muncitorul din atelierele Griviţa îşi permitea să-şi ducă o dată, de două ori pe lună, nevasta la grădină. Acum e mai greu. Ca să fiu sinceră el povestea că voia să facă clădirea cu etaj, sus să fi fost camere, cei care doreau îşi puteau alege o fată în compania căreia să petreacă câteva ore. Că aşa mai scapă omul de griji. Din păcate a venit războiul, omul nostru a plecat pe front, pe urmă au venit comuniştii, ca să nu-i ia din locul acela a vândut jumătate unei rude, şi-a construit casa cu greu şi toată viaţa a ascultat Europa Liberă. Probabil că, la un moment dat n-a mai sperat şi n-a mai crezut nimic dar a fost un anticomunist convins şi, deşi era un om  simplu, nu i-a iubit niciodată. Toată viaţa a păstrat recunoştiinţă acelui patron, datorită lui avea locul de casă.

Cam astea erau relaţiile dintre patron şi angajat, relaţii bazate pe cinste şi încredere, ceea ce în ziua de azi e imposibil.

Şcoala de altădată

De mai mult timp mă gândesc că suntem depozitarii unor amintiri, mai ales noi, cei de aproape 50 de ani. Cumva am discutat cu părinţii şi bunicii şi mai ştim una sau alta despre o perioadă când în România era bine. Sunt păreri care spun că şi atunci era greu. De acord, dealtfel pentru omul simplu niciodată, sub nici o orânduire, nu a fost uşor dar nu existau atâtea discrepanţe ca în ziua de azi. Fiecare îşi ştia rolul în societate şi nu dorea să pară altceva decât ceea ce era. Oricum ar fi părinţii mei, oameni simpli, unul din Bucovina, celălalt din Bărăgan îmi spun că nu ştiu ce e aia foame. Că în coplărie au fost sătui de lapte, brânză, ouă şi mămăligă.  Dar, să revin la subiect.

Ţăranul român nu dădea pe bânci să-şi dea copii la şcoală. Îi lăsau să facă primele două clase, ca să ştie să scrie, să citească şi să facă socoteli şi cam atât. Aveau nevoie de forţă de muncă în gospodărie. La tata, în satul acela din Bucovina, şcoala din sat avea 7 clase, de ciclul primar se ocupa soţia directorului, dna învăţătoare, de ciclul gimnazial se ocupa directorul însăşi. Nu erau mulţi copii astfel încât toţi în căpeau într-o singură clasă, aşezaţi pe rânduri în ordinea anilor de studiu. Adică erau două clase de studiu, una pentru cel primar, a doua pentru gimnaziu. Caiete? Bunica le cumpăra câteva la început de an şi erau datori să aibă grijă de ele. De altfel, în primele clase scriau pe tăbliţe. Tot bunica a fost cea care a dorit din suflet ca ei să înveţe, dar ea era alt aluat pentru aceea lumea a satului de atunci. Existau pedepse corporale în şcoală, trasul de perciuni, linia la palmă şi altele iar copii nu prea îndrăzneau să ridice privirea la cadrele didactice. Cu toate astea, aceşti profesori selectau copii cu adevărat valoroşi şi-i propuneau pentru liceu. Nu puteai să pleci la liceu, să susţii examenul de amitere, dacă nu te recomanda şcoala din sat. Tata îşi aduce aminte de fratele cel mare, spune că era cu adevărat sclipitor. Avea un singur caiet pe care nu-l aducea acasa (acasă aceşti copii trebuiau să muncească, nu aveau timp de teme şi lecţii), îşi făcea temele în pauzele dintre ore şi apoi lăsa caietul ascuns într-o crăpătura a băncii. Pur şi simplu era sclipitor.  De aceea directorul şcolii din sat l-a recomandat pentru liceu. Chiar dacă câştigai o bursă, această bursă îţi asigura cursurile, un loc în internat şi cam atât, pentru cantina internatului părinţilor li se dădea o listă cu alimentele ce trebuiau asigurate pentru un an şcolar, plus alte cheltuieli. Nu era simplu să ţii un copil în şcoală. Pentru cei de acasă era o cheltuială substanţială. Fratele tatălui a intrat la şcoala normală de învăţători de la Fălticieni, pe care a absolvit-o în 1948. Ce a urmat e o altă poveste pentru altădată.

Tata în schimb era tehnic. Pe vremea războiului aveau alături un neamţ ce se ocupa de cariera de piatră. Tata îşi construise din resturi de scândură o moară în miniatură, neamţul l-a întrebat cine l-a ajutat. Cine să-l ajute? Ei, moşică, a zis neamţul, pe ăsta, după ce termină 7 clase îl iau în Germania. Tata a terminat 7 clase în 1948. Neamţul nu mai era demult iar tata a primit recomadare pentru o şcoală de mecanici de locomotivă aflată la Câmpulung. Aflat la examen i-a ieşit în cale unui activist de partid pe nume Buzilă (îl ţine minte şi acum) care l-a întrebat dacă ştie cine e dr.Petru Groza. Nu ştia. Şi a început activistul cu duşmanul poporului care îşi strecoară copii printre copii sărmani, şi lupta de clasă şi altele. Cert e că directorul şcolii i-a pus bagajul în braţe şi l-a trimis la gară. Nu i s-a mai permis să susţină examenul. Ca să nu piardă anul bunica l-a dus la o şcoală de prelucrare a lemnului din Frasin. Un fel de profesională. Şi acolo a dat peste Buzilă, şi după 65 de ani îşi aminteşte spaima pe care a încercat-o când l-a văzut. S-a dus şi s-a ascuns în toaletă şi a stat acolo până a plecat.  Dacă mă vedea mă dădea afară şi de acolo. Unde era să mă mai duc?

Una peste alta şcoala făcea o selecţie şi recomandări. Fiecare era bun pentru ceva. Tata de exemplu nu a primit recomadare de liceu. Era un bun meseriaş. Şi asta a fost. Nu era o ruşine, era o judecată lucidă. Un alt elev, foarte bun, coleg cu fratele tatei,  nu a primit recomndarea pentru liceu, deşi tatăl băiatului, un ţăran cu o  stare materială bunicică, a cerut această recomandare. Directorul  şcolii a refuzat, acelaşi om care insista pentru alţii. Motivul? „Dacă toţi vă apucaţi de şcoli de muncit cine mai munceşte?” Greşea? Poate că da, poate că nu, dar când mă uit azi în jurul meu înclin să-i dau dreptate.