Parinoush Saniee

N-am mai scris demult. Aproape un an. Poate că n-aş fi făcut-o nici acum dacă nu citeam Cel care mă aşteaptă al acestei doamne iraniene. Cunoscând una, alta despre şah şi Iran şi revoluţie  … mi-am putut imagina cât de greu i-a fost acestei doamne să scrie şi să publice.  Te doare că undeva în această lume femeile sunt tratate aşa cum sunt tratate.

În fine, e povestea unei femei din lumea arabă. Acum, se zice că iranienii sunt urmaşii perşilor doar că sunt musulmani şi religioşi, chiar prea religioşi. Oricum ar fi se pare că femeia este femeie oriunde ar fi în lumea asta. Dincolo de poveste, căci este scrisă ca o poveste, fără hopuri care să te cutremure, ca şi cum cineva ţi-ar şopti la ureche cu glas duios faptele. Nu este o carte din care să scoţi citate şi să le atârni apoi pe facebook dar este o carte ciudată. Te înfioară. Nu te cutremură. Ei bine fiorii ăştia îi resimţi mai ales după ce ai terminat. Povestea femeii de oriunde ar fi şi de oricare religie. Femeia fiică, soţie, mamă, mai ales mamă. Mereu supusă unor norme, mereu supusă altora şi niciodată ei. Ca şi cum fericirea sau mulţumirea proprie n-ar conta. Ce fericire este mai mare pentru o femeie decât aceea de a-i vedea pe cei jur mulţumiţi?

Să nu ne amăgim. Unul din personajele cărţii spune că, în Germania, unde trăise cea mai mare parte a vieţii adulte, oamenii se căsătoresc şi la 80 de ani iar cei din jur se bucură. Nu e chiar aşa. Nu putem iubi copii altora ca pe copii noştri. De aceea sunt multe femei singure cu câte un copil sau doi după ele. Nu pentru că n-ar putea să se recăsătorească ci pentru că … e greu. Ştim de ce. Nu mai insist. Şi altele. Copii deveniţi adulţi sunt egoişti, chiar dacă avem impresia că nu i-am crescut să fie egoişti. Adevărul este că în vremurile astea când nu mai e nimic sfânt puţinul pe care îl avem şi ştim că ne aparţine nu dorim să-l împărţim cu nimeni. Suntem oameni, nu?

O carte care merită citită. Mai ales dacă ai 50 de ani. Ca să închei am să vă dau un citat, de fapt vor fi două. Să ţineţi cont că sunt din finalul cărţii când eroina are 53 de ani.

  1. Adesea un eveniment, o fotografie te poartă din nou în trecut şi atunci te priveşti în oglindă şi îţi dai seama cât eşti de diferită de imaginea pe care o aveai despre tine însăţi … şi e deprimant, ca o cădere în gol … până la urmă, frumuseţea tinereţii e cu totul altceva!
  2. M-am înfăşurat în şalul meu negru, am privit cerul întunecat şi trist şi m-am gândit: „Ce iarnă grea mă aşteaptă” …

Vă sfătuiesc s-o cumpăraţi. Nu are decât două cărţi publicate. Asta despre care am vorbit şi încă una Tatăl celuilalt copil pe care n-am citit-o. În prezentarea de la Polirom se spune că ar mai avea cărţi de publicat dar n-au trecut de cenzura iraniană. Trist,nu?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s