Eu sunt un neica-nimeni

Ştiu ce sunt. Un no-name. Nu am nici un cuvânt de spus pe nicăieri. Asta nu înseamnă că nu judec, că nu mă uit, că nu citesc şi că nu plâng după lipsa de bun simţ a societăţii în care trăim.

Am scris zilele trecute pe pagina mea de facebook despre lipsa de măsură arătată de Bendeac în ultimul timp. Am pus chiar un citat din scrisoarea lui de acum câţiva ani intitulată „către un cocălar”. De atunci mă tot întreb cum poate un om să treacă linia şi să nu aibă nici o tresărire. Când a fost fals acest domn? Atunci? Sau acum când se întrece în a-i numi artişti pe aceşti afoni ai lăutarilor? Ce s-a întâmplat? Cum de a devenit salam artist? Chiar un artist deosebit? Ceea ce mă duce cu gândul că toţi avem un preţ.

Şi am un gust amar, teribil de amar. Mă doare sufletul. În urmă cu ani am aplaudat aceea scrisoare, am dat share, am dat-o pe mail-uri ca un exemplu. Uite domne, nu-i aşa că are dreptate? ce fantastic mi se părea. O persoană publică, cunoscută, tânără, lua poziţie vis a vis de invazia cocălarilor. Mă uitam avidă la În puii mei, râdeam de câte ori salam, guţă şi compania erau luaţi în tărbacă. Aplaudam. Aşa da. Habar nu aveam că era un circ ieftin. Mă gândeam cu multă naivitate că în momentul când devii persoană publică, formator de opinie, gândeşti şi trăieşti ceea ce spui. Cel puţin bendeac aşa dădea impresia. Ni se confesa câte a învăţat el de la unul şi de la altul. Chestii subtile ce ţineau de alte vremuri şi pe care noi, copii de oameni ai muncii, nu aveam de unde să le ştim.Unde s-au dus toate astea? Nimic nu rezistă în faţa banilor? Este lecţia pe care. cu amar o spun, cocălarii au învăţat-o cel mai bine.

Aseară, pe antene este o emisiune unde bendeac este jurat. Mă uitam pe altceva dar în pauzele de publicitate dădeam pe acolo. Am nimerit taman când acest domn era ofuscat că un concurent îl făcuse pe salam gunoi. Tinerii erau de Chişinău iar bendeac era ofuscat că nişte basarabeni au îndrăznit să-l facă gunoi pe salam. Chiar aşa? A ţinut să precizeze că l-a văzut pe salam făcând show în Vegas. Şi ce show. Şi ce artist. Am crezut că nu aud bine. Din păcate nu era o halucinaţie produsă de ploaie şi de frig, era un adevăr pe care domnul bendeac ni-l confirmă şi ni-l reconfirmă fără să precizeze când şi cu ce preţ a trecut linia. Astea sunt amănunte nesimnificative.

Da, domnule Bendeac ştiu, sunt un neica nimeni, un no-name, nu contez iar politicienii m-au învăţat asta demult şi pot să te înţeleg şi pe domnia ta. Doar cu teatru nu ai cum să întreţii parchetul alb din locuinţa dumitale numai că … e dureros mai ales pentru tinerii care au crezut în dumneata. Ca o mărturisire, influenţată de dumneata fiica mea a dorit să facă teatru. Am mers, pe când avea 16 ani, şi am făcut un curs, nu spun unde şi cum. Am dat peste oameni de teatru dedicaţi şi talentaţi. A avut spectacol pe o scenă şi şi-a dorit să facă mai mult. Am ales să facă întâi literele şi apoi să-şi urmeze pasiunea. Acum pot să-i spun liniştită să-şi vadă de studiu pentru că la noi nu va reuşi în veci mare lucru cu actoria decât dacă fie va accepta să treacă prin multe paturi, fie va face compromisuri cu alte guţă, salam şi compania. Doar cu talentul va muri de foame. Tocmai de-asta pot să te înţeleg şi pe dumneta. Cumva. Pentru că dumneata erai totuşi cineva, nu se punea problema atât de acut ca pentru un neica nimeni.

Ştiu că nu te interesez şi, pe undeva, nici nu-mi pasă doar că aş vrea ca seara, când ajungi acasă, obosit de la repetiţii, atunci când îţi torni un pahar de coniac fin şi te cuibăreşti în fotoliul tău alb, înainte de a sorbi o gură să te gândeşti câţi oameni ai dezămagit. Ştiu, nu contează … şi totuşi? Aştept cu nerbădare să-l văd pe guţă rânjindu-şi dantura falsă în show-urile domnului bendeac. Ca o picătură … ce mai contează …

Anunțuri

Parinoush Saniee

N-am mai scris demult. Aproape un an. Poate că n-aş fi făcut-o nici acum dacă nu citeam Cel care mă aşteaptă al acestei doamne iraniene. Cunoscând una, alta despre şah şi Iran şi revoluţie  … mi-am putut imagina cât de greu i-a fost acestei doamne să scrie şi să publice.  Te doare că undeva în această lume femeile sunt tratate aşa cum sunt tratate.

În fine, e povestea unei femei din lumea arabă. Acum, se zice că iranienii sunt urmaşii perşilor doar că sunt musulmani şi religioşi, chiar prea religioşi. Oricum ar fi se pare că femeia este femeie oriunde ar fi în lumea asta. Dincolo de poveste, căci este scrisă ca o poveste, fără hopuri care să te cutremure, ca şi cum cineva ţi-ar şopti la ureche cu glas duios faptele. Nu este o carte din care să scoţi citate şi să le atârni apoi pe facebook dar este o carte ciudată. Te înfioară. Nu te cutremură. Ei bine fiorii ăştia îi resimţi mai ales după ce ai terminat. Povestea femeii de oriunde ar fi şi de oricare religie. Femeia fiică, soţie, mamă, mai ales mamă. Mereu supusă unor norme, mereu supusă altora şi niciodată ei. Ca şi cum fericirea sau mulţumirea proprie n-ar conta. Ce fericire este mai mare pentru o femeie decât aceea de a-i vedea pe cei jur mulţumiţi?

Să nu ne amăgim. Unul din personajele cărţii spune că, în Germania, unde trăise cea mai mare parte a vieţii adulte, oamenii se căsătoresc şi la 80 de ani iar cei din jur se bucură. Nu e chiar aşa. Nu putem iubi copii altora ca pe copii noştri. De aceea sunt multe femei singure cu câte un copil sau doi după ele. Nu pentru că n-ar putea să se recăsătorească ci pentru că … e greu. Ştim de ce. Nu mai insist. Şi altele. Copii deveniţi adulţi sunt egoişti, chiar dacă avem impresia că nu i-am crescut să fie egoişti. Adevărul este că în vremurile astea când nu mai e nimic sfânt puţinul pe care îl avem şi ştim că ne aparţine nu dorim să-l împărţim cu nimeni. Suntem oameni, nu?

O carte care merită citită. Mai ales dacă ai 50 de ani. Ca să închei am să vă dau un citat, de fapt vor fi două. Să ţineţi cont că sunt din finalul cărţii când eroina are 53 de ani.

  1. Adesea un eveniment, o fotografie te poartă din nou în trecut şi atunci te priveşti în oglindă şi îţi dai seama cât eşti de diferită de imaginea pe care o aveai despre tine însăţi … şi e deprimant, ca o cădere în gol … până la urmă, frumuseţea tinereţii e cu totul altceva!
  2. M-am înfăşurat în şalul meu negru, am privit cerul întunecat şi trist şi m-am gândit: „Ce iarnă grea mă aşteaptă” …

Vă sfătuiesc s-o cumpăraţi. Nu are decât două cărţi publicate. Asta despre care am vorbit şi încă una Tatăl celuilalt copil pe care n-am citit-o. În prezentarea de la Polirom se spune că ar mai avea cărţi de publicat dar n-au trecut de cenzura iraniană. Trist,nu?