Mineriada – cuiul lui Pepelea pentru orice guvernare

Vă mai amintiţi povestea cu Pepelea? Pepelea a vândut o casă dar i-a pus cumpărătorului o condiţi, un cui din perete este al lui. Aşa au făcut contractul iar Pepelea venea de câte ori avea chef să-şi vadă cuiul. Până la urmă a atârnat în cui, că de, era al lui, o traistă cu murdării iar omul nostru n-a mai putut sta în casă şi a plecat astfel încât Pepelea şi-a luat casa înapoi. Există nşpe mii de explicaţii dar, aşa mi se pare mie povestea zilelelor din 13-15 iunie 1990. O traistă cu murdării atârnată de un cui, pe care nimeni nu are curaj să o dea jos şi să facă dreptate.  Numai că în zilele noastre Pepelea poartă numele de Iliescu. I-am scris numele cu literă mare din respect pentru scrierea numelor de familie şi nu pentru personaj.

De la revoluţie, am în minte, printre altele, figura unui lider de sindicat (de unde se vede că germenele prostiei se cuibăreşte din vremuri imemoriale în liderii de sindicat) din ziua de 21 decembrie. Urca scările blocului turn unde lucram, după miting, şi striga cât îl ţinea gura „nişte vagabonzi, daţi-mi un pistol şi îi împuşc”. M-am ridicat şi am plecat acasă. Mi se strângea sufletul la gândul că mama era acolo, eu cu tata scăpasem de prezenţa obligatorie. Pe drumul spre casă, de la unitatea militară din  Ghenecea ieşeau blindatele şi tancurile şi oamenii le aruncau flori strigându-le să aibă milă. Şi-acum se încrâncenează carnea pe mine când îmi amintesc. Cât despre liderul de sindicat … urma să înceapă cursurile la aceea zisă facultate ştefan gheorghiu iar la cât de tâmpit era îl ajutase partidul şi faptul că era nepotul lui cornel burtică. Normal că regreta societatea care se ducea de râpă. Ca fapt divers, după revoluţie oamenii din aceea mare uzină unde lucram, l-au acceptat pe secretarul de partid dar nu şi pe liderul de sindicat, sindicalistul a trebuit să dispară. Aş fi vrut să-l văd să-l scuip, avusesem conflicte cu el personale, dar nu am reuşit nici până azi. Probabil că lucrează pe undeva ajutat de celebrul său unchi dar nu într-o poziţie de top pentru că … nu avea cu ce.

Pe urmă, după acele alegeri, şi e impropiu spus acele, oamenii chiar l-au votat pe Iliescu cu tot sufletul, piaţa universităţii nu a fost iubită. Societatea noastră e construită pe principiul turmei, mioriţa nu e o vorbă-n vânt, ne acceptăm soarta şi nu se batem să ne fie mai bine pentru că, nu-i aşa? românul se descurcă în orice situaţie. Cum spunea Lucian Boia, am intrat cel mai puţin comunişti dintre toate ţările din est şi am ieşit cei mai înverşunaţi. Ce anume ne-a transformat în asemenea hal? Cele 2 milioane de victime din rândul foştilor executate de comunişti în închisorile comuniste  , crem de la crem, ar putea fi răspunsul. Am avut vreodată conştiinţă? Ca popor. Greu de spus. Cert este că fenomenul universităţii din acele zile a trezit sentimente ciudate. Marea majoritate nu a înţeles şi, dacă nu înţelegi, ce faci? condamni. Îmi amintesc o discuţie în secţia acelei mari uzine unde lucram. Oamenii se duceau acolo ca la circ, nu pricepeau despre ce este vorba – deşi acum mulţi spun contrariul, şi încerc să redau ce spunea acel om: ” Nişte drogaţi. Unde se cacă domnule? O mizerie de nedescris. am venit acasă şi m-am dezbrăcat în hol.I-am spus nevestei să fiarbă hainele cu care am fost şi am intrat în duş. M-am frecat îndelung ca să scot jegul acela. Şi-acum mi-e frică să nu fi luat păduchi sau un microb ceva …” Când spunea asta parcă îşi dorea să aibă o boală ciudată ca să poată spune că de-acolo i se trage. Cam aşa o fost privită piaţa universităţii. Iar minerii au fost aşteptaţi, întâmpinaţi cu simpatie, ovaţionaţi ca salvatori,  pe undeva ar trebui să vorbim şi despre asta,nu? Noi, oamenii simplii ce am făcut? Mie mi s-a spus să nu mă duc în centru. Aveam un parpalac lung, de blugi )mi-l luase mama de la speculanţii tigani prin 88), purtam bocanci, aveam o geantă cu ţinte, părul îmi era înrgijit şi eram o victimă sigură a acelor oameni instinctuali.  De altfel şi în zilele revoluţiei am fost des percheziţionată pe stradă. Că de, ieşeam din tiparul cenuşiu, sărăcăcios. Şi mi-a fost frică.

Ei bine, pentru frica aceea din 13-15 iunie 1990 încercată de mine, şi nu numai de mine,  pentru oamenii aceia bătuţi şi omorîţi în democraţie sper ca Iliescu, şi nu numai – că era un întreg guvern, să plătească. Chiar dacă condamnarea va fi una formală, forma fără fond ne defineşte, măcar vom şti că s-a pus degetul pe rană.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s