Copii cu dizabilitaţi

Îi vedem sau nu. Ei există. Familiile lor trăiesc o dramă, pe lângă durerea de a-ţi vedea copilul într-o situaţie grea te mai chinuie şi gândul că, după tine, ce se va întâmpla? Cine va avea grijă de el? Zilele trecute vorbeam cu o bătrână, bunica unei nepoate cu retard şi dificultăţi de mişcare. Ea spunea „fetiţa”, dar fetiţa avea 20 de ani iar bunica 70. Aşa se născuse, nu ştiu dignosticul exact, tatăl fugise demult iar mama dispăruse şi ea, nu prea ştia bătrâna unde. Tânăra era îngrijită dar bunica se întreba cât va mai putea. Copila făcuse câteva clase la o şcoală ajutîtoare până când acestea s-au desfiinţat. Nu s-a putut integra la o şcoală normală, cine să-i poarte de grijă? La şcoala ajutătoare erau oameni calificaţi pentru asta, la şcoala normală nu avea nici o facilitate. Un timp a mers la o fundaţie condusă de o englezoaică, această fundaţie îi ajutase să obţină un cărucior şi altele necesar unui om cu handicap motor. Bătrâna se uita mine, o durea că un străin avea mai mult grijă de oamenii noştri cu probleme. Numai că englezoaica se îndrepta spre 75 de ani şi nu mai avea forţă să conducă, ca atare fundaţia se desfiinţase. Acum alerga după nişte ajutoare pe care le dădea primăria.

M-am întrebat şi mă întreb ce face statul român pentru aceşti oameni. Personal mi-a fost un jenă, adevărul e că de-abia trăiesc/supravieţuiesc eu cu ai mei din punct de vedere financiar, de unde şi cum să ajut  pe alţii? S-au desfiinţat aceste şcoli ajutătoare fără ca şcolile să fie pregătite să îi primească pe aceşti copii. Ce au şcolile astea aşa zis normale? un psiholog pe care nu-l prea vede nimeni la faţă şi-atât. Copii sunt oricum răutăcioşi şi vor fi şi mai răutăcioşi cu semeni de-ai lor aflaţi în dificultate atât timp cât nimeni nu le va vorbi despre toleranţă de la vârste cât mai mici. Ce să facă o familie cu probleme de genul ăsta? Pur şi simplu stai cu copilul în braţe şi nu ştii unde să te duci. M-am cutremurat. Adevărul e că trăim într-o societate  strâmbă, urâtă, rea şi mi-am dorit să plec, să fug, să uit că m-am născut aici.

PS: cică Vâlcov avea 100 de tablouri ca să-şi deschidă o galerie de artă. Vă daţi seama?

Anunțuri

Protecţia copilului – o glumă

Întodeauna mi-a fost milă de două categorii de oameni: bătrânii cu pensii de CAP şi copii cerşetori. Bătrâni pentru că au muncit ani în şir pe câmpiile patriei şi n-au primit mare lucru, iar copii pentru că n-au nici o vină că au venit pe lume aduşi de doi tâmpiţi, şi de-ar fi numai unul, fiindcă genul ăsta de oameni nu se limitează la unul sau doi copii. Ieri eram în tramvai, alături un grup de trei ţigănuşi de 6-7 ani la cerşit. Cum nimeni nu le dădea nimic se hârjoneau între ei puţin mai gălăgioşi decât era normal. Pe mine una nu m-au deranjat, am văzut copii însoţiţi de părinţi sau bunici făcând mai multă gălăgie decât ei dar cărora nu li se făcea nici o observaţie. Ca paranteză, mă enervează maxim acei copii care se postează lângă un scaun începând să se zmiorcăie suficient de tare încât să fie auziţi „da io vreau să stau”. De obicei cineva îi oferă locul şi atunci începe altă  smiorcăială, „da io vreau să stau la geam”. Nimeni nu comentează.

În fine. Primul care a sărit cu gura pe ei a fost un moş ce căra o coroană. Iniţial am zis că îi cheamă să le dea ceva. Da, şuturi în cur. Pe urmă a sărit cu gura un tânăr la vreo 20 de ani. Aici am zis că nu se poate şi l-am întrebat pe acel tânăr ce are cu ei? Cum doamnă, sunt obraznici. Şi tu n-ai fost niciodată obraznic? Aici a sărit o altă doamnă, cu o violenţă ce m-a frapat. Se vedea că îi ura pe acei copii cu toată fiinţa ei. Ho, doamnă am zis, că sunt nişte copii fără minte, atâta ştiu, atâta fac, nimeni nu le-a arătat că se poate altfel. Doamna spumega la propriu. Copii se aşezaseră de-acum pe un scaun din faţa mea văzând că îi apăr. Unul dintre ei a dat să zică ceva şi i-am făcut semn să tacă. A tăcut. Doamana nu tăcea, efectiv lătra. Nu ştiu dacă aţi observat dar toate femeile grase – nu că eu aş fi slabă, se vopsesc roşcat. de ce? nu ştiu. „Ţie, urlă doamna că voia să se facă auzită, ţi-am dat cu spray în ochi””da mă, zice puştiul, ăsta era cel mai spălat dintre ei, mi-a dat” „Că m-ai scuipat şi-o să-ţi mai dau”. Haide doamnă, nu găseşti altceva mai bun de făcut decât să te războieşti cu un copil? Dacă nu poţi să-i ajuţi lasă-i în pace şi nu vor avea nimic cu dumneata”. Credeţi că s-a oprit? Noroc că i-a sunat telefonul. Puştii au coborât imediat iar la coborâre unul dintre ei se întoarce spre moş „iar tu tataie să-ţi vezi de morţii tăi”. Atâta i-a trebuit doamnei, s-a răsucit  spre mine şi a început „aţi văzut doamnă cât sunt de obraznici? Dumneata şi alţii ca dumneata le scoateţi coarne”, „Şi ce-ar trebui doamnă să facem? Se apară şi ei cum ştiu şi cum pot?”. „Ăştia zice doamna ar trebui omorâţi că aşa se nasc, ai dracu”. Aici m-a lăsat mască. „Doamnă nici un copil nu se naşte rău, devine, ceea ce e altă poveste”. Credeţi că s-a potolit. Nici gând. Ceea ce m-a făcut să spun că da, suntem un popor credincios, ţinem post şi mergem la biserică dar nu avem nici un pic de compasiune pentru semenii noştri mai puţin norocoşi. I-a sunat telefonul, a trebuit să cobor şi asta a fost. Un gust amar.

Atâta ură, atâta violenţă. Copii ăia de 6-7 ani, de 15 kilograme, prost hrăniţi şi prost îmbrăcaţi, nespălaţi, meritau astfel de vorbe? Unii spun că s-au săturat de ei, de obrăzniciile lor. Aşa o fi, dar … pentru Dumnezeu, sunt copii, nu au capacitatea să judece şi dacă peste tot primesc numai urlete şi şuturi în cur la ce ne aşteptăm? Oamenii aceia spumegau de furie. Cum poţi tu. adult de 100 kg. să te războieşti cu un copil? Ce fac autorităţile statului, mai ales sprotecţia copilului? De fapt unde să-i ducă? Într-un loc unde vor fi bătuţi în continuare, unde li se va fura din hrană şi ajutoare? Suntem o societate lipsită de milă, ţinem post fără să fim milostivi, preluăm citate din spusele sfinţilor, ne împăunăm cu ele fără a le pătrunde spiritul şi pe urmă ne întrebăm cu mirare de ce? Ce viitor au acei copii? Mai mult ca sigur sunt puşcăriabilii de mâine, lipsiţi de şcoală şi de educaţie. Din vina cui? A statului pentru care protecţia copilului e o glumă şi cumva, şi a noastră, pentru că ne este mai uşor să le dăm un şut în cur decât să le spunem o vorbă bună.

Cum să cumperi electrocasnice – film de aventuri

Mamei i s-a stricat frigiderul. Bun, trebuie să luăm altul. La prima vedere nimic nu pare mai simplu. La prima vedere. Doar piaţa geme de oferte. Dincolo de reducerile care nu sunt reduceri ci nişte lozinici cu care ne-am obişnuit, elanul oamenilor din magazine tinde spre zero. La Auchan, de exemplu, a trebuit să alerg să-l găsesc pe omul de la frigidere. Nu l-am găsit, a fost ceva de genul „Dorele, vino mă tu că te pricepi”.  N-aveam nevoie de priceperea lui, voiam doar să-mi facă actele. Apare un tip sictirit de parcă îi ceream de pomană şi, primul lucru pe care mi-l spune este: „v-a spus colegul că nu avem transport”. Nu, nu-mi spusese nimeni asta iar din clipa aceea nu mai aveam nevoie de nimic. Degeaba ai un preţ bun dacă eu mai trebuie să cheltui câteva sute de lei ca să-l aduc şi să-l car la etaj şi toate cele. Nu e nici o afacere. La fel şi la Flanco. Oferta bună cu condiţia să dai un frigider vechi (al mamei nu e vechi, da asta e, că ceea ce cumperi acum trăieşte mai puţin).  Mergem să facem actele „dar ştiţi, spune flăcăul sictirit privindu-ne cu scârbă – probabil deranjam, mai trebuie să plătiţi 20 de lei taxă de ridicare şi vi-l dăm pe cel expus”. Stai puţin dragule, pentru ce 20 de lei? Că tu mi-ai făcut reducerea cu propunerea să ţi-l dau pe cel vechi. Apoi, dacă îmi vinzi marfa expusă – fie vorba între noi, zeci de persoane au tras de frigiderul ăla,  nu e normal să-mi faci o altă reducere? Nu. Că o fi, că o împărţi, rămâi dragule cu el că n-ai chef să vinzi nici tu şi nici conducerea ta. La fel la domo, oferta bună dar … musai nu mai era de vânzare decât modelul expus. Şi? Mama remarcase că uşa de la congelator avea probleme. Adică dădeai 1500 de lei ca să ai ce repara. În fine, ca să nu mai lungesc, peste tot, dar absolut peste tot acelaşi personal sictirit, dispreţuitor chiar – probabil că nu făceam parte dintre clienţii ce cumpărau combine de 3000 de lei, nu ştiu să răspund dar avem sentimentul că deranjez. Înţeleg că aceşti oameni au salarii mici şi că muncesc mult dar care-i vina mea? Sincer dacă aş conduce un magazin de gen pe acei oameni nu i-aş ţine nici cinci minute. Plus că eu ştiu că marfa expusă se vinde la alte preţuri, nu la preţul unui produs sigilat. Nu înţeleg de ce majoritatea voiau să ne lămurească să cumpărăm produsul expus. Aveau un target din asta? Motivaţia la unison este că nu mai aveau altul. Peste tot, dar aproape peste tot? Nici un interes din a satisface clientul, de a suna la alt magazin să caute unul sigilat, nimic, o ţineau pe-a lor. Băiatului de la flanco i-am spus că pricep, că el este un simplu vânzător dar că el poate face sugestii conducerii pentru îmbunătăţirea relaţiilor cu clienţii. Nu e treaba mea asta spune el. Zău. Şi care e treaba ta? Că dacă e să te iau la bani mărunţi vis a vis de consumul unui frigider, de capacitatea motorului, de alte treburi tehnice te uiţi la mine ca un bou. În final am găsit, nu am să spun unde şi cum,  unul sigilat, la reducere cu cel vechi la schimb, cu transport asigurat, cu un flăcău simpatic care a ştiut să glumească, cu alte cuvinte a ştiut să vândă aşa cum era firesc să fie peste tot. Dar până la magazinul respectiv am umblat câteva ceasuri ca să cumpărăm un banal frigider.

Mineriada – cuiul lui Pepelea pentru orice guvernare

Vă mai amintiţi povestea cu Pepelea? Pepelea a vândut o casă dar i-a pus cumpărătorului o condiţi, un cui din perete este al lui. Aşa au făcut contractul iar Pepelea venea de câte ori avea chef să-şi vadă cuiul. Până la urmă a atârnat în cui, că de, era al lui, o traistă cu murdării iar omul nostru n-a mai putut sta în casă şi a plecat astfel încât Pepelea şi-a luat casa înapoi. Există nşpe mii de explicaţii dar, aşa mi se pare mie povestea zilelelor din 13-15 iunie 1990. O traistă cu murdării atârnată de un cui, pe care nimeni nu are curaj să o dea jos şi să facă dreptate.  Numai că în zilele noastre Pepelea poartă numele de Iliescu. I-am scris numele cu literă mare din respect pentru scrierea numelor de familie şi nu pentru personaj.

De la revoluţie, am în minte, printre altele, figura unui lider de sindicat (de unde se vede că germenele prostiei se cuibăreşte din vremuri imemoriale în liderii de sindicat) din ziua de 21 decembrie. Urca scările blocului turn unde lucram, după miting, şi striga cât îl ţinea gura „nişte vagabonzi, daţi-mi un pistol şi îi împuşc”. M-am ridicat şi am plecat acasă. Mi se strângea sufletul la gândul că mama era acolo, eu cu tata scăpasem de prezenţa obligatorie. Pe drumul spre casă, de la unitatea militară din  Ghenecea ieşeau blindatele şi tancurile şi oamenii le aruncau flori strigându-le să aibă milă. Şi-acum se încrâncenează carnea pe mine când îmi amintesc. Cât despre liderul de sindicat … urma să înceapă cursurile la aceea zisă facultate ştefan gheorghiu iar la cât de tâmpit era îl ajutase partidul şi faptul că era nepotul lui cornel burtică. Normal că regreta societatea care se ducea de râpă. Ca fapt divers, după revoluţie oamenii din aceea mare uzină unde lucram, l-au acceptat pe secretarul de partid dar nu şi pe liderul de sindicat, sindicalistul a trebuit să dispară. Aş fi vrut să-l văd să-l scuip, avusesem conflicte cu el personale, dar nu am reuşit nici până azi. Probabil că lucrează pe undeva ajutat de celebrul său unchi dar nu într-o poziţie de top pentru că … nu avea cu ce.

Pe urmă, după acele alegeri, şi e impropiu spus acele, oamenii chiar l-au votat pe Iliescu cu tot sufletul, piaţa universităţii nu a fost iubită. Societatea noastră e construită pe principiul turmei, mioriţa nu e o vorbă-n vânt, ne acceptăm soarta şi nu se batem să ne fie mai bine pentru că, nu-i aşa? românul se descurcă în orice situaţie. Cum spunea Lucian Boia, am intrat cel mai puţin comunişti dintre toate ţările din est şi am ieşit cei mai înverşunaţi. Ce anume ne-a transformat în asemenea hal? Cele 2 milioane de victime din rândul foştilor executate de comunişti în închisorile comuniste  , crem de la crem, ar putea fi răspunsul. Am avut vreodată conştiinţă? Ca popor. Greu de spus. Cert este că fenomenul universităţii din acele zile a trezit sentimente ciudate. Marea majoritate nu a înţeles şi, dacă nu înţelegi, ce faci? condamni. Îmi amintesc o discuţie în secţia acelei mari uzine unde lucram. Oamenii se duceau acolo ca la circ, nu pricepeau despre ce este vorba – deşi acum mulţi spun contrariul, şi încerc să redau ce spunea acel om: ” Nişte drogaţi. Unde se cacă domnule? O mizerie de nedescris. am venit acasă şi m-am dezbrăcat în hol.I-am spus nevestei să fiarbă hainele cu care am fost şi am intrat în duş. M-am frecat îndelung ca să scot jegul acela. Şi-acum mi-e frică să nu fi luat păduchi sau un microb ceva …” Când spunea asta parcă îşi dorea să aibă o boală ciudată ca să poată spune că de-acolo i se trage. Cam aşa o fost privită piaţa universităţii. Iar minerii au fost aşteptaţi, întâmpinaţi cu simpatie, ovaţionaţi ca salvatori,  pe undeva ar trebui să vorbim şi despre asta,nu? Noi, oamenii simplii ce am făcut? Mie mi s-a spus să nu mă duc în centru. Aveam un parpalac lung, de blugi )mi-l luase mama de la speculanţii tigani prin 88), purtam bocanci, aveam o geantă cu ţinte, părul îmi era înrgijit şi eram o victimă sigură a acelor oameni instinctuali.  De altfel şi în zilele revoluţiei am fost des percheziţionată pe stradă. Că de, ieşeam din tiparul cenuşiu, sărăcăcios. Şi mi-a fost frică.

Ei bine, pentru frica aceea din 13-15 iunie 1990 încercată de mine, şi nu numai de mine,  pentru oamenii aceia bătuţi şi omorîţi în democraţie sper ca Iliescu, şi nu numai – că era un întreg guvern, să plătească. Chiar dacă condamnarea va fi una formală, forma fără fond ne defineşte, măcar vom şti că s-a pus degetul pe rană.

Menaj sau …

Mă gândesc că azi e ziua bărbaţilor. Ştiu, unii ar spune că e e pe 9 mai, dar de, poporul zice că azi se beau 40/44 de pahare şi de, cică bărbaţii sunt băutori. Ei bine, de ziua lor şi pentru că am o vârstă m-au amuzat un şir de întâmplări.

Prima, o prietenă – să zicem, aflată într-o situaţie financiară grea cauta prin anunţuri ofertele de menaj. După telefoane, discuţii lungi ca nişte interogatorii – firesc cumva, ajunge şi la un anunţ care specifica că are nevoie de menaj, o zi pe săptămână la un apartament de două camere. La celălalt capăt al firului un domn cu o voce languroasă. Ştiţi spune acest domn, aş mai avea nevoie şi de altele. Ea face pe prostuţa şi discuţia degenerează ceea o face să izbucnească în râs, domne dumneata ai nevoie de masaj nu de menaj. Clic. Conversaţia se încheie. Alt anunţ spunea simplu: angajez menajeră. Aici, tot un domn, sărăcuţ cu duhul după vorbă, o ia cu domniţă. Ştiţi domniţă sunt din Urziceni. Prietena asta spune că nu e cazul. Da ce domniţă nu poţi să vii mata aici? Iarăşi râs. Păi câţi bani poţi să-mi dai dumneata ca să mă facă să vin la Urziceni dimineaţa şi să mă întorc seara? Da câţi ani ai mata domniţă? 50, spune amica. Iarăşi clic. Ea râde. probabil că eram prea în vârstă pentru ceea ce dorea el. Acuma, dragi domni, când plasaţi un asemenea anunţ ce aşteptaţi? Să vă sune nişte super modele? În general femeile care caută să facă menaj apoi asta vor, un ban cinstit, nu să facă cine ştie ce masaje.

A doua, jumătatea mea în autobuz. Alături o tânără cu un copil de vreo doi ani în braţe. Copilul se uită la jumătatea mea şi spune ceva pe limba lui. Mama îl înţelege şi spune „da, tataie”.  Ca descriere, a mea jumătate are părul aproape alb, adică cei 53 de ani îşi spun cuvântul. Ca orice bărbat are momente când s-ar vrea tânăr. Spre cinstea lui nu e gras. În situaţia aceea l-a apucat râsul. Se ştie, copii spun adevărul. Aşa că de, degeaba te vezi tu tânăr anii se adună.

Aşa că, dragi domni să fiţi sănătoşi şi să îmbătrânim frumos împreună.

Oare cum se descurcau mamele noastre?

Pentru că anul ăsta ziua femeii cade dumnica se serbează de vineri, mai ales în şcoli şi grădiniţe. Cu ocazia asta mi-am adus aminte de o conversaţie între două tinere mămici auzită mai în toamnă. Una îi spunea celeilalte „să te gândeşti că nu mai am nici bonă, nici menajeră”.  Avea doi copii şi i se părea mult, mai ales că stătea acasă să aibă grijă de ei. Brusc m-a apucat râsul. Mi-am amintit de mamele noastre, de anii 80 marcaţi de lipsuri, de sâmbetele muncite, uneori şi duminicile că de, oamenii muncii voiau să depăşească planul, etc … Oare cum se descurcau?

Majoritatea aveau servici, după cum am precizat se lucra sâmbăta. Nici nu se punea problema de bonă sau menjeră pentru cele mai multe dintre ele. Ieşeau de la muncă şi aveau de făcut teme, de gătit, de spălat, de călcat, de făcut curat în casă, de spălat geamuri şi câte şi mai câte. Niciodată nu s-au văitat. Să ne gândim că au fost ani când în magazinele alimentare nu găseau decât gemuri, creveţi şi compoturi. Cu toate astea ele făceau mâncare. Maşinile de spălat de atunci, celebrele albalux, nu aveau storcător, majoritatea, nu apăruse la noi fierul cu abur şi musai trebuiau călcate cămăşile, lenjeriile, uniformele, bluzele şi toate cele, puţine le duceau la nufărul. Apa caldă venea când voia dar nici un copil nu stătea nespălat. Să mai amintesc că nici la haine nu stăteam prea bine, în magazine se găseau nişte modele depăşite şi nasoale. Unele dintre aceste mame au învăţat să croiască, bluze simple, fuste drepte, nu mai vorbesc de tricotaje, era o modă,  atât cât să arăţi decent şi să ai cu ce te schimba. Cu toată această muncă, căci era muncă istovitoare, ele ştiau să fie bune, blânde, să ne asculte şi să ne înţeleagă.

Acum, în zilele astea când munca dintr-o casă este cumva simplificată facem un titlu de glorie din ceea ce, pentru mamele de acum 30 de ani, era ceva obişnuit. Ele nu s-au plâns niciodată, n-au spus că nu mai pot, că s-au plictisit – ele chiar mergeau la teatru sau la un spectacol, citeau câteva pagini înainte de a adormi, îşi planificau cu grijă concediile astfel încât pruncii lor să ştie şi de mare şi de munte, legau şireturi şi pansau julituri (vorba unei reclame), te ascultau când sufereai prima decepţie, îţi strecurau un sandviş când învăţai până târziu şi altele. Dar toate astea le făceau în tăcere, ca pe ceva firesc, căci, nu-i aşa? e firesc. Când te căsătoreşti şi ai copii este normal să ai alte răspunderi, mai mult de muncă şi mai multe griji. Căci asta e viaţa.

Spre diferenţă de ele noi avem maşini de spălat performante, ne permitem ustensile de călcat profesionale, avem căldură în case şi apă caldă la discreţie, statul ne lasă să stăm acasă cu copii doi ani – cine doreşte, ele aveau 3 luni, găsim în magazine orice ne-am dori în funcţie de buget, ne permitem şampoane şi cosmetice, haine găsim de la 13 lei până la … şi cu toate astea nu reuşim să avem farmecul lor. Oare ce am pierdut? Unde?