În faţa morţii

“Vreţi să vă spun eu care este esenţialul în viaţă, care sunt secretele ei? Să nu alergaţi după ceea ce este iluzoriu, după avere, după titluri; acestea se obţin cu zeci de ani de nervi şi se confiscă într-o noapte. Să trăiţi avînd o superioritate egală asupra vieţii; să nu vă speriaţi de nenorocire şi să nu tânjiţi după fericire, căci, amarul nu ţine un veac, si dulcele nu-l bei pâna la fund. Să fiţi mulţumiţi că nu îngheţati de frig, şi setea şi foamea nu vă sfâşie măruntaiele cu ghearele lor. Dacă nu aveti şira spinării ruptă, dacă merg amândouă picioarele, dacă amândouă braţele se îndoaie, amândoi ochii văd şi aud amândouă urechile – pe cine vreţi să mai invidiaţi? De ce? Căci a invidia pe altul înseamna să-ţi faci mult rău ţie. Frecaţi-vă ochii, spalaţi-vă inima şi, mai presus de orice să-i preţuiţi pe cei care vă iubesc şi care vă simpatizează. Nu-i ofensaţi, nu le spuneţi vorbe urâte, nu vă desparţiţi certaţi; căci, nu ştiţi, poate că aceasta este ultima voastră faptă înainte de arestare, şi aşa veţi rămâne în memoria lor!…”
Alexandr Soljeniţin – Arhipelagul Gulag

Dacă ar fi să aleg dintre scriitori unul preferat acesta ar fi Soljeniţin.  Fără nici o urmă de îndoială. Citatul de mai sus ar putea să fie citatul meu, cel la care mă gândesc de cele mai multe ori. Spun de cele mai multe pentru că sunt dăţi când uit, că aşa e omul. Soljeniniţin se referea aici la arestări doar că prin extrapolare putem aplica citatul zi după zi după zi. Zilele acestea a murit cineva din familie, cineva apropiat pe care mă supărasem în decembrie – acum, motivul mi se pare pueril, şi taman ce îmi propusesem, fără discuţii, să vorbim când îmi va trece. Omul a murit, liniştit, împăcat, senin. Doar eu am rămas supărată. La ce bun? Cui foloseşte? La marginea gropii chiar realizam ce trecător e totul. Supărare? De ce? La ce bun? Niciodată nu ştii când vine moartea şi-atunci? De ce nu putem ierta? De ce nu putem fi buni atât timp cât nu ne lipsesc lucruri esenţiale? Te supără ceva, un lucru minor dealminteri, de ce nu putem trece peste moment? Mai ales, de ce nu putem lăsa de la noi? Căci nimic nu se compară cu iubirea sub orice formă, de iubit ca iubit, de aproape, de … ia gândiţi-vă.

Anunțuri

Voluntariat!?

Se vorbeşte tot mai mult despre activităţi de genul ăsta. Chiar este bine să le ai trecute în CV, mai ales tinerii şi mai ales când optează pentru un job la o multinaţională sau pentru studii afară. Personal nu înţeleg de ce aceste activităţi sunt privite cu atât de mare importanţă decât dacă am nevoie de un oameni capabili să se înregimenteze într-un sistem. Pentru că nu e nimic voluntar în toată treaba asta, oamenii ştiu că dă bine şi hai, e musai, să participăm la activităţi de gen. Să strângem gunoaiele, să îngrijim bătrâni, să medităm copii de la casele de orfani, să îngrijim animale în adăposturi, să ne dăm lucrurile pe care nu le mai purtăm pentru cauze nobile, etc … Dar câţi dintre cei care fac asta o fac cu tot sufletul? Voluntariat sau necesitate?

Ca în multe alte lucruri dacă un om ar spune că nu vrea să îngrijească bătrâni pentru că nu-i face plăcere, că îl enervează copii, că animalele fără stăpân şi pe care nu le vrea nimeni ar trebui … , că hainele vechi nu ajută, de fapt, pe nimeni şi că e o jignire să dai ceva de care nu ai nevoie, şi altele, ar fi trimis la psiholog. Sincer, cred că societatea dorind să facă un port drapel din lucruri bune sfârşeşte prin a obliga şi, ca orice obligaţie, nu e nimic plăcut în asta. Le fac pe toate cu gândul că voi scăpa după ce sunt admis la studii sau după ce obţin slujba, le fac pentru că dau bine, pentru că trebuie, pentru că altfel lectorii sau angajatorii îmi vor da un minus.

La ce folosesc atunci aceste activităţi când ele sunt făcute din calcul şi nu din inimă?

De ce este necesară Uniunea Scriitorilor?

De câteva zile se tot agită apele în această uniune, o parte dintre cei cu statut sunt nemulţumiţi de acordarea unui premiu şi protestează. Detaliile sunt publice şi nu insist asupra lor. Pe undeva au dreptate doar că eu, citind, mă tot întreb de ce este nevoie de această uniune? Cu ce îi ajută pe membrii ei? Înţeleg că pot beneficia de o mărire cu 50% a pensiei atunci când ajung vârsta. Hm, păi pensia asta o plătesc şi eu, contribuabilul oarecare şi nu sunt de acord ca o tanti din Constanţa, posesoare a acestui statut, care scrie despre fuego să beneficieze de această mărire.  Ca ea mai sunt destui, şi-atunci?  Vorba cuiva pe net, despre câţi scriitori se vorbeşte în România? Se răspundea 200 dar eu zic că e mult. Am căutat pe net, am întrebat şi nu am cunoştiinţă ca să existe un astfel de organism în alte ţări care, printre altele, chiar produc literatură. Poate doar în fostele ţări comuniste, pentru că se dorea ca toţi scriitori să fie la un loc şi să scrie despre realismul socialist şi nimeni, dar nimeni, nu avea voie să gândească altfel. Pe acest motiv scriitori erau premiaţi, renumeraţi, etc… existau case de creaţie pe lângă Bucureşti, la mare, la munte, etc … astfel încât  scriitori sub comunişti o duceau bine. Dacă ne gândim că n-a existat nici o literatură de sertar (de frică? hm) nu ştiu ce mai poate fi adăugat.

Adevărul cred că este altul. Nu, nu este la mijloc pentru că nu poate exista mijloc. Scriitorul român s-a obişnuit să primească, cel puţin cei cu acest statut, şi să ofere când are chef  şi ce are chef sau deloc. Valoare? Scriitorul român nu înţelege că opera lui este o marfă ca oricare alta şi fără publicitate nu are cum să ajungă la public, un public ce-i va stabili valoare dincolo de părerea criticii. Scriitorul român se mulţumeşte să editeze 500 de exemplare lăsându-se la mila editurii, exemplare pe care le vor cumpăra – dacă se va întâmpla asta, cunoscuţii, să primească recenzii de la amicii cu care este în gaşcă şi atât. E mulţumit, şi-a făcut datoria. Un debutant? Un no-name? Nu va fi primit nici de uniune, nici de micile găşti din jurul uniuni, nici de edituri. Pentru că, nu-i aşa? noi suntem elita şi de noi nu se trece. Ce şansă are literatura română în aceste condiţii? Nici nu vreau să mă gândesc.

Una peste alta dragi scriitori români, dezmeticiţi-vă. Trebuie să trăiţi din slujbele voastre şi din drepturile de autor, nu trebuie să aşteptaţi o mărire a pensiei datorată unui statut discutabil din banii mei ca şi contribuabil, pentru că, nu vreau să fiu rea ci doar obiectivă, nu sunt de acord cu asta. Alergaţi după sponsori pentru publicitate, negociaţi la sânge cu editura – nu vrea asta mai sunt nşpe mii de edituri, apelaţi la oameni calificaţi în a vă oferi ajutor – agentul de publicitate e un exemplu. Ştiu, costă, dar cum am spus, orice se poate negocia dacă vrei. Făuriţi un slogan care să vă definească, lansaţi cartea cu surle şi trâmbiţe, afişele nu sunt chiar atât de scumpe şi pot împânzi străzile, faceţi cumva ca omul să devină curios şi să vă cumpere. Marketing. Altfel? Nu se va întâmpla nimic. Vă veţi lameta în continuare pe la colţuri fie că uniunea e nerecunoscătoare, fie că statul e rău şi nu pricepe arta. Premiile? Premiile ar trebui să vină de la persoane particulare şi-acolo … nu mai are nimeni nici un cuvânt de spus. Mă gândesc doar la premiul Augustin Frăţilă, 10000 de euro nu-i chiar de colo iar acest premiu m-a făcut să cumpăr mulţi autori români de care auzisem sau nu. Cum? În primul rând datorită promovării atât media cât şi on  line. Asta m-a făcut să vreau să ştiu ce a scris câştigătorul cât şi contracandidaţii. Unii mi-au plăcut, alţii nu dar au stârnit interesul şi i-am cumpărat. Fiecare scriitor poate face asta în particular. Este adevărat că asta presupune muncă, multă muncă, multe uşi trântite în nas, multe refuzuri dar mă gândesc că, dacă ai valoare, dacă eşti sincer cu tine, dacă te zbaţi, vei reuşi. Hai să ne gândim la colonelul Sanders şi să înţelegem că niciodată, dar niciodată nu e târziu să relizezi ceva.

Pentru că am divagat şi ca orice divagaţie e bine să fie scurtă, am să închei simplu, ca om care citeşte cu pasiune nu înţeleg existenţa uniunii. Văd în acest organism un izvor nesecat de intrigi mizerabile departe de a oferi valoare vreunei creaţii literare.  Şi-atunci? Un scriitor trebuie să trăiască din opera lui şi să se zbată ca valoarea să-i fie recunoscută. Dacă ne vom amăgi în continuare cu iluzia câştigului puţin dar sigur oferit de acest organism nu vom avea niciodată literatură valoroasă.