Ajutoare sociale?

Am mai scris că anul ăsta am obţinut pentru tata un ajutor de handicap. Ajutor permanent pentru că după două AVC-uri soldate cu o paralizie pe partea stângă, cu creierul funcţionând la 30% din capacitate şi având 80 de ani nimeni şi nimic nu-l mai vindecă. Pentru prima data mama primeşte un cupon cu ajutoare sociale, fix înainte de alegeri. Pe acest cupon nu scrie nici de unde şi nici când se pot ridica aceste produse. Aseară îşi aminteşte să-mi spună iar azi sun la primărie să aflu ce şi cum. Prima surpiză: nu au venit alimentele deci nu are ce ridica. De ce aţi trimis cupoanele? Nu primesc răspuns deşi îl ştiu, a dat bine înainte de alegeri. Nu se ştie nici de unde se vor ridica, că doar e secret de stat, nu? Se vor mai da? Poate că da, poate că nu. După rezultatul votului mai mult nu, că nu mai există nici un interes, amărâţilor, să muriţi de foame. Tanti de la telefon – nu s-a recomandat, aţi observat? nici un funcţionar public nu face asta, când cutezi să-i întrebi una sau alta, ca să afli pe cine tragi la răspundere, trebuie să insişti. Concluzia: să sun după 15 decembrie. Aproape că m-a apucat râsul. Pentru că, probabil, va fi omor, pentru că mama în nici un caz nu va servi atunci. Dacă va mai apuca va apuca, dacă nu. Bun, mama nu stă în zahărul, uleiul, făina, mălaiul şi conservele lor dar alţii da, chiar au nevoie, de ce mai împarţi cupoane dacă nu ai alimentele în depozit? Cred că am răspuns deja, dar, dacă tot o faci de ce nu faci o programare? Din experienţa anilor trecuţi ştii ce şi cum, dă-le număr sau cheamă-i în ordine alfabetică ca să nu dea buluc într-o zi. A, dar am uitat, tu primărie eşti ca în bancul ăla. Pe timpul verii un ţigan povestea cum de Crăciun o să cumpere un porc şi o să facă jumări, slănină, fripturi, etc … şi o să aibă burta plină. La un moment dat, ţiganul cel bătrân şopteşte ” cu mămăligă nu gol”. Cam aşa şi acum, oameni buni cu mămăligă nu gol.

Anunțuri

Ce ar putea face un preşedinte?

Am ajuns la concluzia că acest popor stă prost, chiar foarte prost cu logica.

Ieri, nişte amici, mă sună disperaţi să mă duc la ei acasă, să caut cheile de rezervă de la maşini şi să le mut, că pe strada lor se făceau nişte lucrări şi musai maşinile trebuiau mutate atunci. Întâmplarea a făcut că avem cheile de ei şi am putut să-i ajut pentru că ea era la spital să nască iar el aştepta pe holuri. Bine, m-am gândit dar dacă erau plecaţi în excursie să voteze la Paris, la Torino, la Madrid sau la Viena – că e mai aproape? Iar eu nu aveam cheile lor? Mă gândeam că atunci când te apuci de o lucrare ştii că în ziua x trebuie să spargi trotuarul în cutare loc. Nu e firesc să pui afişe cu o înştiinţare ca omul să ştie din timp şi să ia măsuri? Se pare că nu. Probabil nu există planuri ci interese obscure, azi spargem aici că aşa ni se arată. Şi nu, lucrarea respectivă nu era o urgenţă ca să existe o scuză, am vorbit cu muncitorii care, la rândul lor, înjurau printre dinţi.

La mine la piaşa Sudului se sparge în draci. Cică ni se construieşte un pasaj pentru fluidizarea circulaţiei. Când va fi gata? Nu ştiu pentru că nu există nici un panou cu termen, doar se sparge şi atât. Una dintre trecerile de pietoni s-a mutat, faţă de vechea locaţie cu 10-15 metri. Cu toate că s-au pus afişe, s-a împrejmuit locul, oamenii tot pe acolo vor să treacă. De ce? Nu ştiu, poate din inerţie. Luni stăteam şi aşteptam pe cineva, un moş se fâţâia de colo-colo. Îl întreb dacă are nevoie de ceva. Nu, zice, vreau să trec şi aştept să mă strecor. Printre maşini adică. De ce? îl întreb. Pentru zece paşi? cât era distanţa de la noua trecere semaforizată, merită să vă riscaţi? Se uita la mine ca şi cum atunci descoperea apa caldă. Aveţi dreptate – n-a fost refractar şi face cei zece paşi necesari pentru o traversare în siguranţă. Era atât de greu? Habar n-am.

Aceeiaşi intersecţie. Poliţia prezentă. Unele maşini driblau coloana pe linia de tramvai. La semafor îi aştepta un poliţia amabil care îi lăsa să treacă înaintea celorlalţi. De ce? iar nu ştiu. Înafară de faptul că obstrucţionau tramvaiul era un fel de triumf al aşa zişilor „deştepţi” ce driblau pe toată lumea. Cei din coloană erau proşti, nu? Mă aşteptam ca poliţia să zică – ia dă carnetul, dar nu. La plecare am înţeles de ce. Din sens invers maşina poliţiei venea – fără semnale, pe linia de tramvai. Că doar erau repzentanţii legii, nu? Păi cum să facă lege şi ordine la semafor când ei sunt primii care încalcă legea?

Şi-atunci stau şi mă întreb ce poate face un preşdinte pentru aceastî ţară?  Din orice naţie ar fi.

Ce înseamnă să fii om? O vorbă?

Cred că dacă religia ar fi propăvăduită aşa cum trebuie ar fi un lucru bun pentru acest popor. Personal am avut prima întâlnire cu religia în 1984, Orwell e la putere sau IQ1984 nu ştiu, mi–e greu să aleg, datorită profesoarei de română care, ne spunea, să citim Noul Testament pentru cultura noastră. Aşa am afalat geneza unor expresii ca: ce e al Cezarului e al Cezarului, ce al lui Dumnezeu e a lui Dumnezeu/ e mai uşor pentru o cămilă să treacă prin urechile acului decât pentru un bogat să ajungă în împărăţia cerului/ cine e fără păcat să arunce primul cu piatra, etc… şi mi-a plăcut. M-a impresionat şi am dorit să fiu un om mai bun orice ar însemna asta. Nu ştiu dacă am reuşit. Cred că nu pentru că oricum ar fi nu pot şi nu am cum să mă implic în toate, adică să-mi păstrez o anumită demnitate. E greu, e tare greu, că viaţa asta nu e un film de hollywood cu final fericit.

Care ar fi măsura umanităţii? Buniciii mei au făcut frontul. De la început. Unul din ei s-a întors acasă în 43 reformat. Adică nebun. Doi ani s-a chinuit bunica cu el ca să-l aducă înapoi.  Acest bunic făcuse armata la jandarmi, un fel de poliţie militară. El venea pe urmă în teritoriile ocupate. Datorită prieteniei statului cu ruşii nu prea vorbea despre ce s-a întâmplat după trecerea Nistrului. Armata română nu a fost chiar de pus în ramă, chiar dacă oficial ni se spunea şi ni se spune altfel. După cuceririrea Odessei au început deportările evreilor. Unde îi ducea? Toată lumea ştia că îi duce la făcut săpun, a spune că nu se ştia bunicul spunea că era o aberaţie. La Odessa a fost trimis să ridice dintr-o casă o familie de evrei şi să-i conducă la gară. Familia era compusă dintr-o mamă şi-o fiică de circa 12 ani. Bunicul spunea că fetiţa aceea era de o frumuseţe rară care pe el, tată  numai de băieţi, l-a pus jos. Cu ce putea greşi un copil  faţă de o stăpânire încât să fie trimis la moarte? Spunea că mergea cu ele spre gară, pe o stradă în pantă, se e îndrepta spre port şi, de undeva a apărut o coloană de evrei escortaţi de nemţi. Pe strada aceea era o intrare spre alte case, le-a vârât pe femei în acel gang şi s-a făcut că păzeşte. După ce a trecut coloana nemţilor le-a scos pe femei şi le-a spus să plece unde or vedea cu ochii. Dumnezeul lor să aibă grijă de ele. Ovreica bătrână, spunea, a băgat mâna în sân şi a scos un şomoig de bai ca dar. Bunicul a refuzat. Nu-i trebuiau banii. Plecaţi cu Dumnezeul vostru că eu atâta am putut să fac pentru voi. A raportat pe urmă că le-a predat colonei nemţeşti care trecuse pe lângă el şi asta a fost. Pe urmă şi-a pierdut minţile.  Nici nu era greu pentru un om. Asta să fie măsura umanităţii? Probabil.  Eu zic altceva, în vreme de pace, dacă nu poţi face bine nu face rău.