Nu l-aş condamna pe Paltin Sturza

Era în vara lui 1987 şi mă duceam la dentist pe o străduţă de lângă Rosetti, o stradă cu case mici, unele aducând a blocuri dar cochete şi cu fason. Altceva decât blocurile comuniste cenuşii şi triste. În faţa mea, într-o zi oarecare, un bărbat în vârstă se plimba şi privea spre una din case. Mă opresc să-l întreb dacă îl pot ajuta cu ceva. Nu. Acolo era casa unde copilărise şi la care se uita de peste gard cu nostalgie. Ce să mai întrebi? Aveam 20 de ani şi ştiam de deţinuţii politici şi de anii 50 când oamenii aceştia au fost scoşi din casă şi aruncaţi în stardă cu hainele de pe ei. După 90 m-am întrebat câteodată dacă omul acela a reuşit să-şi recupereze casa. Vedeţi, era munca strămoşilor săi, muncă nu tunuri cum se face azi, doar că în genul acela de case nu locuiau alde neica nimeni ca mine ci oameni cu funcţii în aparatul de partid şi de stat pe care nu-i puteai da afară cu una cu două. De cele mai multe ori statul român le oferă acţiuni la un fond fără valoare şi gata. Cum să-l scoată pe activistul x dintr-o casă confortabilă? Ce naiba, oameni suntem. Lozinca asta cu burghezii exploatatori a prins atât de bine încât şi acum, după 25 de ani, sunt oameni care cred în această teorie tâmpită.

M-am născut într-o stradă de pe lângă Dorobanţi, ai mei locuiau la demisolul unui bloc din ăsta vechi. O fi fost bloc vechi dar vă spun că era mai bine conceput decât multe blocuri comuniste. Avea, de exemplu, centrală proprie. La etajul unu, în două camere, locuia fostul proprietar, fost deţinut politic, etc …. Prin ce minune acel om căpătase acest drept nu ştiu, ştiu doar că tata îmi povestea că avea un set de reguli pentru convieţuirea în comun şi se certa cu noii chiriaşi când nu le respectau. Vedeţi voi, chiar şi naţionalizate acele blocuri, erau mai multe, reprezentau munca vieţii lui şi îl durea sufletul când cineva îşi bătea joc. Probabil că nici el nu a reuşit să le recapete. Apartamentele erau mari, spaţioase, logice ca aşezare şi iarăşi vă spun, nu oricine locuia acolo.  Ai mei ocupau o cămăruţa din camerele destinate fochistului, femeii de servici a blocului, portarului iar tata şi-a dorit să fie proprietar, ca orice român. În anii 80, când tremuram de frig în casă, ne gândeam la centrala acelui bloc şi blestemam sistemul de încălzire centralizată.

Paltin Sturza deţine recordul de cel mai tânăr deţinut politic. Este nepotul generalului Avramescu. După arestarea şi executarea bunicului său, mama lui s-a sinucis, tatăl trecuse deja la nemţi, iar el cu bunica au ajuns în arestul sovieticilor. Avea 11 luni. De acolo bunica l-a predat unor rude pentru că urma să fie deportată în URSS, de unde avea să se întoarcă în 1956. Ce poate fi spus? Nu are sens să vorbim de arborele lui genealogic dar trebuie să ne gândim că oameni de genul ăsta nu avea câteva pogoane de pământ în mijlocul Bărăganului. Oamenii ăştia aveau case, moşii, afaceri de pe urma cărora trăiau şi pe care luptau să le lase moştenire urmaşilor. Era munca lor. Erau oameni cultivaţi, instruiţi, educaţi să conducă, erau altceva decât ceea ce vedem azi ca fiind oameni de afaceri. Acum, mă gândesc că dacă eu aş fi moştenit averi de genul ăsta m-aş fi luptat să recapăt toate astea, pentru mine şi pentru ca munca înaintaşilor mei să nu fie chiar o strigare în vânt. Cunosc câţiva oameni în situaţii de genul şi nici unul, dar nici unul, nu a reuşit să intre în posesia caselor. sau pământurilor. Câte unii au renunţat. Au trecut prin procese lungi, istovitoare, generatoare de cheltuieli, şi? Nimic. Acţiuni la fondul proprietatea. Chiar, mai ştie careva ceva de acel fond. Mai citesc de câte unii care şi-au recăpătat conacele. Ce-au câştigat? O casă distrusă, ruine şi atât. Nimeni n-a dat importanţă acestor conace, comuniştii le-au transformat în diverse sedii atunci când nu le-au făcut grajduri. După 90 oamenii au cărat din ele tot ce se putea, cărămidă, ferestre, uşi – dacă mai erau, astfel încât potenţialul moştenitor primeşte nişte ruine.  Ca o bătaie de joc eternă. Dar câte n-ar mai fi de zis!  Acuma, din punctul ăsta de vedere nu l-aş condamna pe acest Sturza. Era singura posibilitate de a primi ceva înapoi de la statul român, acelaşi stat care i-a luat, în numele unei doctrine false, tot. Câţi dintre noi n-am fi făcut la fel? Diferenţa este că noi nu am avut ce pretinde, dar dacă aş fi avut m-aş fi luptat din toate puterile să recapăt. Aşa că nu, nu  l-aş condamna pe el, omul a căutat să eludeze nişte regului ce nu-l ajutau, mă rog, nu e corect dar măcar ar fi o scuză,  în schimb pe alde hrebe şi compania da, cu ani grei şi mulţi, pentru că, prin acţiunile lor, au demonstrat încă odată că vechea clică comunistă este mai presus de orice lege.

Ce le doresc politicienilor români

Nu mă gândesc la un politician anume, ci la toţi, indiferent de orientarea politică.

În ultimul timp, în urma valulului de arestări de pe scena politică, tot mai mulţi oameni aplaudă aceste evenimente. E normal, e firesc, e bine că se întâmplă. Totuşi puşcăria înseamnă o povară pentru noi, plătitorii de taxe, în plus. În puşcărie – că nu mai sunt condiţiile de pe vremuri cu turte de mălai mucegăite, beneficieză de hrană, căldură, asistenţă medicală, oarecare confort. E mult pentru nişte oameni care au furat zeci sau sute de milioane de euro. Başca că au dreptul la vizite de la familie şi la pachete. Întodeauna m-am întrebat de unde naiba au avut putere oamenii ăştia să facă averile pe care le-au făcut. Că n-au făcut afaceri cinstite pe care să le lase moştenire urmaşilor. Ei au dat tunuri, că atât îi ducea mintea. Teoretic în 90 toţi eram egali. Numai teoretic. Cineva îmi spunea în acei ani că nu contau banii ci relaţiile. Că, fără bani fiind dacă ţi se deschideau anumite uşi puteai să faci avere. Înclin să cred că aşa era. Dacă umbli la dosarul acestor oameni toţi sunt fii de activişti de partid, se ştie doar că aceşti activişti erau oameni cu şcoală (trebuie să pricepţi ironia) sau de muncitori/ţărani săraci lipiţi pământului. Că altfel, fără dosar curat, nu puteai accede în structurile de atunci. Astea fiind zise de unde averi de milioane şi milioane de euro că doar n-au avut moşterniri şi nici tradiţie? Acum vor primi cîţiva ani de puşcărie. Ei şi? Nu e mult ca justifici averile astea fabuloase. E ca în bancul acela când o mamă se duce după un găinar de-asta mic în vizită la vorbitor. Ei, dragul mami, cum e? Avem mâncare, la prânz ni se dă carne, avem căldură, avem apă caldă, avem doctor, etc … Dragul mami atunci ai grijă cum te porţi să nu te dea ăştia afară.

Eu nu i-aş dori pe aceşti oameni acolo. Eu aş dori să fie mutaţi într-un apartament de bloc, două camere e suficient, să li se dea lunar un salariu mediu pe economie, vedeţi că sunt darnică nu vorbesc de pensii ci de salarii (nu spun şomajul care înseamnă 375 lei lunar, nu, sunt mărinimoasă), fără posibilitatea de a fi ajutaţi de altcineva şi lăsaţi să trăiască lună după lună cu acei bani din care mie mi se cere să trăiesc. Să fie nevoiţi să-şi cumpere toate cele, să plătească căldura şi întreţinerea, să meargă la doctor ca orice muritor de rând şi să alerge după reţete compensate, să plătească dări la stat  şi tot ce implică traiul ăsta zilnic care ne consumă pe noi. Să se descurce. Ţineţi cont că sunt darnică, nu le pun în cârcă copii sau nepoţi, nu, ei singuri să-mi arate ce bine e cu salariile/pensii/şomaj pe care ei le consideră acum fireşti. Dacă vor să li se reducă pedeapsa să se apuce de scris cărţi în condiţiile astea. Cam asta le doresc tuturor politicienilor români, să trăiască în fiecare lună aşa cum trăiesc 80% din români, adică prost.

Ce fel de neam suntem?

Suntem un popor needucat. Punct. Orice încercare de a mă convinge de contrariul este inutilă. Mă uit în jur şi e suficient.

Un bătrân pe un refugiu de tramvai, un refugiu din acela cu băncuţe. Bea o cafea de un leu. I-a fost poftă. Deşi coşul de gunoi este alături întoarce paharul cu fundul în sus şi-l lasă pe bancă. Dacă îi atrag atenţia mă înjură. Păi băi moşule unuia tânăr i-ai fi spus că este prost educat, tu? Cum eşti?

Mămici, bunici, bone în RATB. Copii lăsaţi în picioare pe scaunele de la geam. La coborâre iei copilul şi uiţi să ştergi scaunul. Cine e dator să o facă? De ce copilul nu poate fi învăţat că nu se stă în picioare pe un scaun din transportul în comun? La fel, dacă zici ceva aproape că eşti luat la bătaie.

Să mai spun cum se respectă un semafor? Inutil.

Copiilor mei le este ruşine să spună vârsta pe care o au, pentru că sunt judecaţi din start ca incopentenţi şi inculţi. Cam aşa e, dar cine i-a crescut pe aceşti copii? Părinţii ar trebui să fie de-o seamă cu mine, cu plus sau minus. Unde aţi învăţat băi, părinţilor? Cine v-a educat.?A, am uitat bătrânul acela cu coşul de gunoi alături dar care considera normal să lase paharul de plastic aiurea-n tramvai că avea slugi. Bunul simţ a  murit, odată cu el şi speranţa că vom putea trăi cândva într-o societate normală. Avem soarta pe care o avem pentru că ăştia suntem. Atât timp cât la nunţi există o convenţie cu lăutarii, adică eu îţi dau o anumită sumă, fixă, şi îţi mai dau una, să zicem că de o mie de eruo arunc cu bani în tine pentru că cei mai mulţi se vor grăbi să facă la fel cu nşpe mii de dedicaţii, nevastă, copil, soacră, duşmani, etc… iar la final tu îmi dai mia de euro înapoi şi nu mă interesează ce ai cîştigat în plus, asta e. Nici nu mai contează că tu munceşti de-ţi ies ochii pentru 100 de lei, dau 100 de lei lăutarilor că cine mai e ca mine? Lăutarii ăştia ajung vedete, ne dau cu tifla că doar noi i-am făcut ceea ce sunt. Mai e ceva de spus? Mai e vreo speranţă?

 

Un om spiritual

De când mă ştiu mi-aş fi dorit să fiu un om spiritual. Să ştiu să dau o replică haioasă atunci când e cazul. Nu sunt în stare aşa că tac pentru a nu fi ridicolă. Nu-i vorbă, nici să mă cert nu sunt în stare, mai ales mahala nu pot şi pace. Nu ştiu să jignesc, să înjur, să atac. Mi-este greu să spun cuvinte grele. Uneori, după ce o situaţie se calmează, mă gândesc că aş fi putut să zic una sau alta dar nu mai are valoare. Cu timpul am învăţat să nu mă mai chinui cu ce replici aş fi putut da, nu are rost, nu toţi putem fi haioşi, că atunci ce farmec ar mai avea viaţa. Asta nu mă împiedică să-i admir pe oamenii care reuşesc. E bine să ai tot timpul o replică în buzunar.

Ziele astea nepoata mea îmi povestea o scenă la care a asistat şi-a râs cu poftă. Pe stradă, un el şi o ea, oamenii de 70 de ani îmbrăcaţi sport. Din spatele lor veneau două puştoaice cu căştile în urechi şi ochii pe nu ştiu unde. Una dintre ele se ciocneşte de femeie. Nu vreau să spun bătrână pentru că o să vedeţi de ce nu e cazul. Furioasă, tot ea, se răsteşte „ce ai babo, eşti chioară?”, femeia se uita la ea nedumerită şi răspunde ” ar fi fost bine să fiu chioară că nu mă dureau acuma ochii uitându-mă la tine în ce hal arăţi”. Puştoaicele au mai spus una, alta şi-au plecat, bărbatul îi reproşează femeii replica, o considera dură. „da de ce dragă? se arată femeia nedumerită. ce am făcut? la vârsta ei nu ştiam cum să arăt mai bine şi, oricum ar fi, dacă m-ar fi plătit careva tot nu m-aş fi îmbrăcat cum era ea îmbrăcată”. Nepoata spune că erau fete din astea tinere dar grăsuţe purtând blugi mai mici cu un număr aşa că şuncile ieşeau generoase în evidenţă şi că bluzele erau un roz de te dureau ochii. Aşa că femeia aceea în vârstă avea dreptate. Cum să nu râzi?

Cam aşa mi-aş fi dorit să fiu. Ca femeia aceea, totdeauna cu o replică haioasă atunci când cineva nu are loc de mine. Pentru că mie replica femeii mi s-a părut dură dar la locul ei. M-a făcut să râd cu poftă. Pe voi?

Cât de nesimţit trebuie să fii?

Mă uit la cazul Microsoft şi mă crucesc. Cum este posibil ca o imprimantă de 300 de euro să fie achiziţionată cu 1500?  Ar trebui să răspundă toţi, de la cel care a întocmit documentaţia, pentru că legea licitaţiilor publice prevede una şi altă, până la toţi care au aprobat aceste contracte. Să răspundă cu ani grei de puşcărie. Citez dintr-un articol : „Masurile insa ar fi fost ilegale iar numarul licentelor cumparate, 179.000, prea multe fata de necesar. Rezultatul s-au pierdut inca 5 milioane de euro.” Asta numai în 2009. Pur şi simplu nu pot crede ce citesc. Să nu-mi aduc aminte că pe atunci eram loviţi din toate părţile de criză. Suma totală depăşeşte un miliard de euro, din care 400 de milioane în spăgi.

Îmi aduc aminte cum, lucrând pe achiziţii, m-am dus în urmă cu ani pentru angajare la o instituţie a statului. Deşi ştiam paşii am studiat legea achiziţiilor publice ca să pot să răspund documentat la întrebările comisiei. Aşa că am răspuns corect la tot ce am  fost întrebată. Acum îmi dau seama că s-au uitat ăia la mine ca la o altă specie. Bine, soţul acasă oricum râdea, că astfel de posturi sunt date dinainte doar că au nevoie de proşti ca să poată spune că au acţionat conform legii. Parcă pentru prima oară sunt vizaţi şi funcţionarii de nivel mediu din anumite ministere. Mi se pare corect. Repet, conform legii, ca să se aprobe un anumit furnizor, trebuie să ai în spate o documentaţie şi doar n-o să stea ministrul să facă asta. Poate că vă întrebaţi dacă aş fi acceptat? Nu. Ministrul ar fi luat milioanele iar mie, mi-ar fi aruncat ceva-ceva. Bine, din acel ceva aş fi putut să am o casă mai bună şi-o maşină mai de fiţe. Punând însă în balanţă, se merită? Pot să pun pariu că în faţa legii, acum, ministrul va arunca vina pe acei funcţionari, că vezi-Doamne, el a semnat ca primarul, a avut încredere deplină în analiza prezentată, bla, bla ,,, Ţi se face scârbă.

Am spus că am lucrat în achiziţii. Aşa e, era o firmă măricică unde nu cumpăram un pix – ca să dau un exemplu, ci zeci de pixuri. Normal că furnizorii aveau interesul să lucreze cu tine chiar dacă îşi luau banii mai târziu. Că unii nu şi i-au mai luat e altă poveste. Discutăm aici de cazul ideal. Pentru că, nu-i aşa? una e să vinzi un pix/zi, dacă îl vinzi şi pe ăla, şi alta e să dai câteva zeci sau sute la anumite perioade.  Noi aveam un criteriu, în aceleaşi condiţii de calitate preţul cel mai mic. Era o adevărată bătălie pe firme să dea marfa cu zece bani mai puţin. Pare puţin, dar înmulţit cu sute sau chiar mii se aduna o sumă frumuşică, mai ales în vremuri de criză erau fericiţi să aibă contracte. Pentru că îi presai cu preţul nu prea mai aveau de unde să-ţi dea şi ţie. Mai primeai un calendar şi-un cozonac de Paşte şi de Crăciun, dar cam atât. Dacă, vreodată s-a făcut ceva, s-a făcut la un nivel mare din cadrul companiei şi tot cu respectarea preţului cel mai mic. Nu se putea altfel. Existând o prospectare de piaţă se ştia de preţul cel mai mic aşa că nu aveai cum să vii tu, chiar director fiind, să spui că vrei neapărat de la firma x. Repet, se putea, cu condiţia respectării condiţiilor tehnice de calitate şi a preţului. Vorbesc de o firmă particulară, dar la stat? Nu cumva transparenţa este una din condiţii?

Revin la întrebarea din titlu. Dacă pe ministru îl înţeleg, a luat grosul şi la câteva milioane de euro îşi permite să stea un picuţ în puşcărie, plus că, pot să pun pariu, nu are mare lucru pe numele lui, stă la prieteni, tu! funcţionarul, cu ce mama huciului te-ai ales?