Cum ne creştem copii (părinţi nesimţiţi)

Am mai spus pe aici că în ultimul timp am avut ocazia să petrec mult timp în compania a trei copii de 7,8 şi 10 ani. Copii erau copii, nici mai buni (în unele cazuri aş putea spune că erau mult mai buni), nici mai răi decât alţii. În tot timpul ăsta am avut prilejul să observ cum se cresc copii în ziua de azi. Jalnic. Din toate cursurile astea de parenting se ia fix ce e mai rău şi se aplică empiric. Altfel nu-mi explic de ce atâta nesimţire. Ca să mă explic. Pe vremea când aveam copilul mic era la modă Benjamin Spock şi un medic român de pe vremea răposatului. Din asta înţelegeţi câ am o anumită vârstă. Acum, bag de seamă că e vremea lui Alfie Kohn şi încă vreo doi pe care nu mi-i amintesc acum. Acest Kohn a ţinut conferinţe, a fost în ţară, vine CD-uri, cărţi şi ce o mai vinde. Peste tot, dar absolut peste tot se merge pe ideea dezvoltării libere, chiar foarte libere a copilului. Trebuie să fii atent 24 de ore din 24 la mofturile şi angoasele copilului cu toate că, majoritatea dintre noi, avem un servici unde e musai să fim prezenţi minim 8 ore.  Uităm învăţăturile din bătrâni şi e păcat. N-aş vrea să se înţeleagă că sunt adepta bătăii, că bătaia este ruptă din rai (nici pe departe) dar mă gândesc că o urecheală zdravănă din când în când nu a stricat nimănui. Şi nici nu va strica.  Cum altfel să îi explici copilului că trăieşte în lume şi e necesar să respecte anumite reguli. Unii ar zice cu vorba. De acord, dar dacă greşeşte cum trebuie să fie pedeapsa? Să nu fie? Să fie ceva simbolic de care să i se rupă-n paişpe? Cum?

Toţi părinţii, de pe bloguri, posesori de bloguri de parenting sau comentatori, declară la unison că îşi doresc un copil fericit şi liber. Chiar citeam pe undeva că „scuze, am să fac totul ca să îmi văd copilul fericit chiar dacă ţie îţi convine sau nu”. Pe bune? Ce înseamnă asta? Îl pot duce în parc şi să ia la bătaie toţi copii pentru că aşa are chef? Are voie să împingă copii de pe topogan ca să îşi facă loc? Să le dea capace celor mai mici care nu îl ascultă? Să se pişe în nisipul unde se joacă ceilalţi pentru taman ce l-a trăznit o nevoie? Mă gândesc că atunci când intri într-o comunitate te supui anumitor reguli. Sau nu. Ce vrei cu adevărat pentru copilul tău? Ce înseamnă un copil fericit? Aş zice că un copil fericit este cel iubit de părinţii lui, cel care are şi mama şi tata la un loc, că în cazul unui divorţ el nu ştie ce se întâmplă şi-şi iubeşte şi mama şi tata în mod egal. Nu poate să aleagă, îi este imposibil, aşa cum un părinte nu poate alege între doi copii, tot aşa şi ei. Aşa că, mai bine, înainte de a face un copil, să ne gândim de zece ori dacă putem sau nu să fim alături de bărbatul sau femeia care va fi tata şi mama, că jurămintele acelea cu până când moartea ne va despărţi nu sunt chiar vorbe în vânt. Tot zilele astea, un alt părinte mult citat îmi dădea sfaturi cum să nu-mi ajut copilul decât dacă el o cere. Făcea apologia topoganului, fir-ar să fie de topogan cu scările lui cu tot.  Pe bune? Sunt copii care la 2 ani vorbesc cursiv, dar sunt şi din ceilalţi care de-abia vorbesc şi nu sunt în stare să comunice, ce să fac? Să-l las să se chinuie că aşa scrie unul pe nu ştiu ce blog? Sarcina unui părinte este să vegheze ca puiului să-i fie bine, să-l îndrume, să dea sfaturi, să-l ghideze în viaţă. Că el te ascultă sau nu, mai ales când cresc, este altă poveste la care nimeni, de mii de ani, nu a găsit soluţie. Până la 3-4 ani copilul nu conştientizează pericolele care îl pândesc, nu ştie legile fizicii şi habar n-are de multe, atunci hai să-l lăsam să cadă, să-şi spargă capul, să bage degetele în priză etc … că doar aşa învaţă, nu? Şi doar aşa se exprimă liber, că tot ne place să vorbim (uneori să scriem şi să zicem ce deştepţi suntem noi, nu mai e nimeni ca noi).

Una peste alta copilul trebuie hrănit, îngrijit, ocrotit. Punct. Îndrumat ca să poată trăi în lume că doar nu trăieşte singur sau doar cu familia, sfătuit aş zice. Sarcina noastră, a părinţilor, este educaţia. Ce educaţie le dăm? Ce valori le insuflăm de acasă? ieri, eram cu aceşti copii la un Mac. Voiam să stăm afară şi să servim ce cumpărasem. Băiatul era cel mai mic, şapte ani. Ca să vă faceţi o imagine este un băiat slăbuţ, brunet şi cu un păr des, negru, ondulat. Bucuros copilul a luat-o înainte şi a deschis uşa. Uşa batantă, el a deschis partea stângă. În faţa mea s-a interpus o mamă cu căruciorul însoţită de un copil mai mare de 3-4 ani. Băiatul a ţinut uşa deschisă şi pentru ei, iar mama, care a făcut tot stânga, a trecut pur şi simplu cu roţile căruciorului peste picioarele băiatului. Nici o reacţie din partea ei. Noroc că băiatul purta adidaşi şi nici căruciorul nu avea cine ştie ce greutate. Nu şi-a cerut scuze, cum mi se părea firesc, nimic. Ca şi când băieţelul acela, ce nu era al ei, era o cantitate neglijabilă. Am vrut să mă cert cu ea dar m-am gândit că nu ai ce să ceri de la o vacă (nu era grasă) nesimţită. Că asta era, o vacă ( scuze, jignesc vaca) nesimţită. M-am gândit ce valori le insufla copiilor ei? Ce reguli de purtare? Pot să pun pariu că făcea parte din nu ştiu ce comunitate a mămicilor, că avea nu ştiu ce păreri experte şi, mai presus de toate, citea cărţi de parenting. M-am gândit cu tristeţe că de-asta avem o generaţie ce ratează bacul an după an, că de-asta avem tineri ce nu se ridică mai presus de un telefon de ultimă generaţie şi haine de firmă, că de-asta tinerii spun că poezia este o prostie şi câte or mai fi, pentru că noi, adulţii, părinţi ce ne vrem responsabili, nu avem nici o valoare.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s