Ce se întâmplă cu noi?

Jumătatea mea are obiceiul să spună că mintea umană este cea mai mare  necunoscută. Aşa o fi, având în vedere că ne folosim doar 5% din creier. Cu toate astea acel procent atât de mic ne face să fim oameni. Ce ne face, adică ce produce declikul, de uităm de oamenie, de compasiune, de toleranţă, şi lăsam ca un zero virgulă zero de nu ştiu cîte ori cu o cifră la sfârşit să ne facă să uităm de tot ce înseamnă bun într-un om? Articolul ăsta a pornit de la un eveniment trist petrecut în ultimile 24 de ore şi oglindit perfect în articolul ăsta ai fost un om minunat de pe http://www.arhiblog.ro .

Nu putem accepta că în viaţă sunt şi dezamăgiri? Aşa cum femeia nu poate fi egală cu un bărbat (nu sunt ani-feministă dar nici nu sunt de acord cu tot ce înseamnă mişcarea feministă) tot aşa nici viaţa nu e un dulce până la capăt. De când e lumea şi pământul dezamăgirile în dragoste au existat, şi vor mai exista în ciuda a tot şi a toate. La astea se pot adăuga şi alte dezamăgiri. Ce e nou sub soare? Dar ce e ruşinos să fii un om oarecare? Un om care munceşte, care îşi creşte copii şi care vrea să fie decent? Este adevărat că într-o societate de consum, bazată pe mult consum şi puţină muncă, pe mici învârteli care nu te fac mai deştept ci doar o vedetă de carton, e greu, tot mai greu să fii un om cu bun simţ. Cum naiba să accepţi ce ţi se întâmplă atât timp cât emisiuni ca abbces direct, la măruţă şi chiar teo show fac raiting pe non-valoare, prostituţie mascată (discutăm de un nivel cultural, nu fizic) şi altele, pe care presupun că le ştiţi şi nu le mai amintesc? Oamenii ăia de acolo, vedete cu spoială şi fără conţinut par fericiţi, au bani, au de toate. Tu munceşti şi de-abia trăieşti. Tu, plătitor de taxe şi impozite eşti bătaia de joc a tuturor (stat+ societatea civilă), ei, non producători, inculţi – vezi andreea tonciu + altele, lista-i lungă, cu statut de pişo-vedetă îţi trec pe dianinte în zbor uşurându-se pe tine, simplu muritor, cu boltă. Cum naiba să nu-ţi vină să iei un  AK şi să-i omori şi să te omori? Că oricum ai cam trăit degeaba. Nu spun că e corect, spun că mintea umană poate claca, mai ales când valorile de unde trăieşti sunt de tot rahatul. Mi-e greaţă şi mi-e silă.  Cum mama naibii? să fii dezamăgit în dragoste, să te urci în maşină şi să iei după tine încă cinci suflete? Cum? După cum spunea zoso.ro – cel mai prost mod de a te sinucide. fb.me/1u9op7ZSR e ca o răzbunare, să arăt lumii cât de mizerabilă ai fost tu, iubirea mea, că trebuia să mă iubeşti cu forţa. Unde e iubirea aici? Unde? Tânărul Werther era un copil prost şi suferinţele lui  gaura unui covrig iar Goethe un satrap bătrân. Nu mai înţeleg nimic din lumea în care trăim. Îmi aduc aminte de cumnata mea, cu ani în urmă, la o terasă se uita la nişte unii care poposiseră acolo coborând dintr-un 4×4. „ce ştiu ăştia să facă şi eu nu ştiu?”.

Şcoala altfel. I

Demult, în tinereţea mea, am râs de o colegă care se mărita cu un strungar. Ea, fată subţire, după mine. Tata a fost cel care m-a temperat printr-o vorbă care m-a urmărit de-atunci „când ceri una sau alta te mai uiţi şi la tine ce oferi”.  Aşa că n-am să vorbesc despre profesori ce nu-şi fac datoria pentru simplul motiv că adevărul este undeva la mijloc. Nici copii noştri nu sunt exemple de bună cuviinţă şi dorinici să înveţe. Este o diferenţă între copii din ziua de azi, la nivelul responsabilităţilor, şi noi, generaţiile de nu ştiu când. Pot afirma că noi eram mai buni pentru că ne era frică, nu din alt motiv. Dispărând această disciplină a băţului, bătrânii aplicau băţul cu moderaţie şi cu o anume ştiinţă, dispar şi multe limitări. Una peste alta, dacă şcoala este vinovată de ceva este vinovată de o anumită lipsă de înţelegere pentru tânără generaţie. Uneori însă se discută lucruri abstracte sau chiar aberaţii lipsite de înţeles chiar şi pentru un om matur. Două exemple m-au şocat efectiv în timpul cât fiica mea a făcut liceiul.

Primul, se referă la un eseu, în cadrul studiului despre drepturile omului, ce avea ca titlu Adopţia, o alternativă la avort. Mi s-a părut aberant ca în loc să le vorbeşti adolesenţilor despre metode de contracepţie să le dai o temă cu un astfel de titlu. Aş fi vrut să aibă ore de educaţie sexuală unde să vină specialişti să le vorbească despre cum pot determina tipul de anticoncepţionale care li se potrivesc, despre prezervative, despre metode de prevenire a unei sarcini, nu despre adopţie. Ce înseamnă o clinică de planificare familială, cât de important este să ai un medic ginecolog (ca fată), de unde poţi procura anticoncepţionale şi prezervative gratis şi altele, câte or mai fi. Dar nu, zbang, un eseu cu adopţie.  Spun toate astea cu un gust amar. Fiica mea era nelămurită. Niciodată nu privise lucrurile din perspectiva asta, să faci un copil şi să-l dai, nu ştia ce să scrie şi era nedumerită. La 17 ani, cât avea atunci, ştia ce are de făcut ca să nu aibă o sarcină nedorită, ştia pentru că i se vorbise de acasă de toate astea iar şcoala îi spunea cumva, altceva. Treaba asta m-a enervat, sunt de acord că fătul odată conceput are drept la viaţă, că doar era vorba despre drepturile omului, aş fi fost de acord şi cu un astfel de eseu dar numai după ce s-a vorbit şi despre cum să nu ajungi acolo.

Al doilea, m-a nedumerit mai mult. Adolescenţii sunt plini de viaţă, sunt veseli – în general, iau în râs toate frământările adulţilor şi au impresia că ei s-ar descurca mult, dar mult mai bine. Ei bine, un alt eseu cu tema Omul preferă liniştea şi chiar moartea libertăţii de a alege singur între bine şi rău! m-a  bulversat. Citatul desprins din context îi deruta şi-i nedumerea pe copii. Câţi dintre noi ne putem lăuda că am citit la 16-17 ani Dostoievski şi l-am înţeles? Îmi aduc aminte de mine. La vârsta asta am citit Femeia la 30 de ani a lui Balzac şi am râs cu poftă. Mi se păreau amuzante reţinerile amanţilor îndrăgostiţi şi frământările unei femei adulterine, femeie care însela doar cu gândul. Mai târziu, când m-am maturizat am înţeles prea bine ce spunea Balzac dar atunci … atunci am râs. Se poate spune că totuşi am citit. Ei bine, poţi să le vorbeşti copiilor de Dostoievski şi de opera lui fără să le dai astfel de citate. E suficient să le trezeşti curiozitatea ca apoi cine vrea să citească, citeşte, cine nu, nu orice ai face. Asta şi altele m-au făcut să-mi amintesc de fosta mea profesoară de română din liceu, o femeie care ne-a vorbit despre atât de multe, unele chiar în contradicţie cu regimul de atunci (ne spunea să citim biblia pentru cultura noastră, asta în 1984), de a reuşit ca pe cîâva dintre noi, nu pe toţi, să ne facă curioşi. Ei îi datorez o mare parte din cultura mea de acum, cultură care pot să afirm, fără modestie, nu e de negligat. Că nu-mi foloseşte e altă discuţie. Femeia asta făcea aceste lucruri acum 30 de ani fără să apeleze la vreo constrângere, nici măcar absenţe nu punea la ora ei, aşa că se poate să fii altfel fără să fii absurd, pentru că ce e greu de înţeles plictiseşte.

Apartamente noi

La tot pasul, pe lângă Bucureşti, s-au ridicat tot felul de ansambluri rezidenţiale. Blocuri noi, zugrăvite frumos. Nu ştiu dacă aţi păşit în vreunul dintre ele. Am avut această ocazie acum un an şi acum câteva zile. Nu mi-au plăcut. Persoana la care am fost locuia la etajul 4. Bineînţeles că nu era lift. Cum ei aveau copil mic căruciorul rămânea la cineva la parter că era imposibil să îl cari pe scări de cel puţin două ori pe zi. O să spuneţi că există astfel de blocuri de pe vremea răposatului. De acord, dar ăla era tâmpit, acum ce justificare există? Plus că dacă vin de la piaţă sau de la supermarket cu sucuri, cartofi, ceapă, morcov şi ce mai trebuie într-o casă se adună 10-12 kg., nu e simplu să le cari 4 etaje. Nu mai vorbesc de altele.

Să trecem peste lift, să zicem că cei în cauză şi vecinii lor erau toţi tineri şi în putere (în zece ani vor bombăni această lipsă). Apartamentul în sine nu mi-a plăcut. Mic şi înghesuit exact ca în fostele blocuri comuniste. Dacă stau şi mă gândesc există blocuri construite după 1985 mai spaţioase. Aici, holul era îngust. Din hol dădeai în toate camerele, camere mici, am mai spus doar că simt nevoia să mă repet. Bucătăria era un pic mai mare ca a mea dar nu extraordinar de mare. Ba chiar era lungă şi îngustă încât era imposibil să aşezi o masă altfel decât lipită de perete. Şi-atunci? E adevărat că totul era nou dar asta nu justifica aşezarea idioată.

În urmă cu nişte ani vorbeam cu cineva despre aceste case la curte ce par, dinafară, uriaşe. Nu-i aşa, îmi spunea persoana respectivă. Avea dreptate. Hai să şă luăm o familie cu doi copii. Ai nevoie de cel puţin 3 camere plus una de oaspeţi în cazul musafirilor. Ajungem la 4 camere. Acuma, dacă le faci de cel puţin 4×4, că eşti sătul de chichineţe de la bloc, ajugem la 64m2, la care trebuie să adăugăm băile şi, după caz, dacă dorim, dressingurile. Uite aşa ajungem să avem nevoie de o suprafaţă de cel puţin 80 m2 pentru că  jos lăsăm o bucătărie imensă şi livingul. La naiba, bucătăria într-o casă face toţi banii. Acolo stai cea mai mare parte a timpului, acolo fumezi, acolo găteşti, acolo, acolo … Acolo e frumos să ai o masă în mijloc, o masă mare de 6 persoane, acolo e frumos să ai înşirate la linie tot ce ai nevoie, acolo e nevoie şi de un tv, şi ce o mai fi. Spuneţi că nu-i aşa. Că nu ne dorim lucruri de genul ăsta. Că nu putem e altă poveste, dar, dacă am putea ceva de genul ne-am dori. Ajung astfel la acest apartament aflat într-un asamblu dintr-ăsta rezidenţial. Ce arhitect l-o fi gândit? Ce arhitect o fi dat avizul? Plus banii, că nu discutăm de bani puţini fiind vorba de 3 camere. Acuma, dacă toate astea ar fi costat 30000 de eruo aş fi înţeles să cumpăr, dar când ele costă peste 60000 de euroi pe ce dau banii? Pentru un trai la comun? Pentru ca să fac naveta? Apartamentul de care vorbesc era la ieşirea din Bucureşti, destul de incomod dacă nu aveai maşină. Şi-atunci?

Comerciantul român

Comerciantul român nu ştie decât să se vaite, că nu mai are lumea bani, că nu merg vânzările, că totul e scump domnule, etc… Nu şi-ar schimba atitudinea, nu ar căuta soluţii, nu s-ar reinventa de parcă, într-un fel tu, cumpărătorul, îi eşti dator. Peste tot s-au deschis magazine Mega, mici sau mari şi, este adevărat, nu prea ai cum să lupţi cu un concern. Dar, poţi să-ţi reduci profitul, decât nimic mai bine mai puţin, nu? Mă gândesc că ar putea, de exemplu, să schimbe profilul, să se transforme în plafar, în librărie, nu ştiu, orice altceva ce nu oferă un concern, să nu vândă un produs, pe care îl găsesc doi paşi mai încolo cu 2 lei, cu 2,5 lei, că nu se face, să lase la 2,1 sau 2,2 ca omul să se gândească că pentru o difernţă mică nu mai pierde timp. Zic şi eu. Doamne fereşte să-i atragi atenţia că rişti să iei bătaie, că ce, că el, că o fi şi o împărţi. Nu e aşa, domnule comerciant, tu pierzi şi concernul căştigă. Umbla, aleargă, schimbă furnizorii, fă ceva ca să poţi să supravieţuieşti. În primul şi-n primul rând fii amabil, cu un zâmbet mă faci mai înţelegător.

Când spun că fii amabil nu sări totuşi pe mine. Când mă plimb printre tarabe şi spun că doar mă uit nu face mutre, nu bombăni printre dinţi „toată lumea se uită dar nimeni nu cumpără”. Nu sunt obligată. Şi de ce aş cumpăra? Aceiaşi gheată pe care o ai tu la 65 de lei la un magazinaş aflat la 100 de metri mai încolo erau la 45. Dar fix aceiaşi, cu acelaşi sclipici greţos sau cu acelaşi lanţ auriu, mare, petrecut peste şireturi, de nu poţi să stai cu ele la soare. De ce ţi-aş da ţie 20 de lei mai mult? Să nu mai spun că acelaşi model se vinde pe un site cu 99 de lei, nu ştiu dacă transportul era gratis sau nu că nu m-a interesat. Nu încetez să mă întreb dacă oamenii ăştia ne cred proşti sau cum? Cei cu site-ul pe ce se bazează? Când vinzi produse ieftine te adresezi unui public care trece printre tarabe, mai face un pas şi vede şi magazinul, aşa că? De ce ar plăti în plus pentru acelaşi lucru?

Într-un second hand vânzătoarea-proprietară căuta să mă lămurească că hainele ei sunt numai de firmă. Ce-i cu asta? Îmi flutura pe sub nas un tricou H&M pe care voia 15 lei. Bine, bine, dar acelaşi lucru, e la magazin, la firmă 20 de lei, că tot au avut reduceri. De ce ţi-aş da ţie 15 pe un lucru purtat? Că ce doamnă, nu-i adevărat, rochia asta e de nu ştiu unde iar cei de la H&M cumpără din Europa şi rebranduiesc. Pe bune? Rochiţele pe care i le-am luat lu fii-mea anul trecut se prezintă foarte bine şi anul ăsta. Au avut preţuri între 40 şi 60 de lei, de ce aş cumpăra cu 30 de lei o rochie purtată? mai pun ceva (după cum se vede nu mult) şi iau una nouă. Şi cât aţi vrea să daţi? Să vi le dau degeaba? Nu degeaba, dar ca să mă faci să cumpăr un lucru purtat nu cere banii ca pe unul nou. Când ai un second hand te adresezi unui anumit public, nu unuia pentru care banii nu contează. Pe urmă se vaită că afacerea nu merge. Cum să meargă? Că doar nu sunt prost şi nici nu mă dau banii afară din casă.

De ce punem anunţuri pe site-uri de specialitate? Oare de ce?

Mă gândesc că atunci când pui un anunţ, de orice fel, ai ceva de oferit sau cauţi un ce anume. Ar fi bine, pentru cei interesaţi, să laşi adrese de contact complete cu precizări ale orelor când poţi fi sunat. Aşa mi se pare corect şi politicos. Dar mă rog, politeţea la noi e pe cale de dispariţie.

Acum ceva timp şi azi am apelat la astfel de site-uri. De fiecare dată am păţit la fel.  Să mă explic: azi am selectat 7 anunţuri  ce mă interesau luând numerele de telefon. Am început să sun de la 9 dimineaţa, mai devreme nu mi se părea în regulă. În prima fază nu a răspuns nimeni. Mai târziu a revenit unul dintre cei apelaţi cu precizarea că este la servici şi mă va suna pe seară. Nu era mai simplu să precizeze că poate fi contactat între orele x şi y şi ştiam ce am de făcut? Pe la prânz am revenit cu telefoanele. Unul dintre anunţuri nu mai era de actualitate. Iarăşi mă întreb de ce nu s-a şters, cred că, în clipa când tranzacţia a fost efectuată, site-ul îţi oferă posibilitatea să precizezi asta. Presupun. La restul de 5 anunţuri nu a răspuns nimeni. Ba mint, după prânz a sunat unul dintre cei apelaţi. Nici nu ştiu cum să mă exprim, pe scurt şi nu din păcate – aşa cum intenţionam, că n-are de ce să fie din păcate, eram departe de notes-ul unde îmi notasem datele ofertei. Dau să-i spun acelei cucoane cum stă treaba, că nu mai ştiam totul pe de rost dar aveam  numărul de pe anunţuri, să mă aştepte câteva secunde să mă dumiresc, când mi-o trânteşte nervoasă „bine, atunci să mă sunaţi când veţi şti ce doriţi” şi-mi închide. Într-un minut am sunat, ştiam acum de unde era numărul şi ce anume cuprindea oferta. Credeţi că a mai răspuns? Nici gând. Am stat şi m-am întrebat la ce bun postezi anunţuri cu oferte dacă nu ai răbdare să discuţi cu omul? Sau dacă nu răspunzi cât e ziua de lungă la telefonul afişat? Vrei să vinzi sau ai chef aşa … să consumi nervii altora? Revin cu precizarea că este a doua oară când păţesc treaba asta, aşa că, oricâtă reclamă şi-ar face ei, dacă oamenii nu ştiu ce vor va fi doar o pierdere de timp. Voi?

Cum ne creştem copii (părinţi nesimţiţi)

Am mai spus pe aici că în ultimul timp am avut ocazia să petrec mult timp în compania a trei copii de 7,8 şi 10 ani. Copii erau copii, nici mai buni (în unele cazuri aş putea spune că erau mult mai buni), nici mai răi decât alţii. În tot timpul ăsta am avut prilejul să observ cum se cresc copii în ziua de azi. Jalnic. Din toate cursurile astea de parenting se ia fix ce e mai rău şi se aplică empiric. Altfel nu-mi explic de ce atâta nesimţire. Ca să mă explic. Pe vremea când aveam copilul mic era la modă Benjamin Spock şi un medic român de pe vremea răposatului. Din asta înţelegeţi câ am o anumită vârstă. Acum, bag de seamă că e vremea lui Alfie Kohn şi încă vreo doi pe care nu mi-i amintesc acum. Acest Kohn a ţinut conferinţe, a fost în ţară, vine CD-uri, cărţi şi ce o mai vinde. Peste tot, dar absolut peste tot se merge pe ideea dezvoltării libere, chiar foarte libere a copilului. Trebuie să fii atent 24 de ore din 24 la mofturile şi angoasele copilului cu toate că, majoritatea dintre noi, avem un servici unde e musai să fim prezenţi minim 8 ore.  Uităm învăţăturile din bătrâni şi e păcat. N-aş vrea să se înţeleagă că sunt adepta bătăii, că bătaia este ruptă din rai (nici pe departe) dar mă gândesc că o urecheală zdravănă din când în când nu a stricat nimănui. Şi nici nu va strica.  Cum altfel să îi explici copilului că trăieşte în lume şi e necesar să respecte anumite reguli. Unii ar zice cu vorba. De acord, dar dacă greşeşte cum trebuie să fie pedeapsa? Să nu fie? Să fie ceva simbolic de care să i se rupă-n paişpe? Cum?

Toţi părinţii, de pe bloguri, posesori de bloguri de parenting sau comentatori, declară la unison că îşi doresc un copil fericit şi liber. Chiar citeam pe undeva că „scuze, am să fac totul ca să îmi văd copilul fericit chiar dacă ţie îţi convine sau nu”. Pe bune? Ce înseamnă asta? Îl pot duce în parc şi să ia la bătaie toţi copii pentru că aşa are chef? Are voie să împingă copii de pe topogan ca să îşi facă loc? Să le dea capace celor mai mici care nu îl ascultă? Să se pişe în nisipul unde se joacă ceilalţi pentru taman ce l-a trăznit o nevoie? Mă gândesc că atunci când intri într-o comunitate te supui anumitor reguli. Sau nu. Ce vrei cu adevărat pentru copilul tău? Ce înseamnă un copil fericit? Aş zice că un copil fericit este cel iubit de părinţii lui, cel care are şi mama şi tata la un loc, că în cazul unui divorţ el nu ştie ce se întâmplă şi-şi iubeşte şi mama şi tata în mod egal. Nu poate să aleagă, îi este imposibil, aşa cum un părinte nu poate alege între doi copii, tot aşa şi ei. Aşa că, mai bine, înainte de a face un copil, să ne gândim de zece ori dacă putem sau nu să fim alături de bărbatul sau femeia care va fi tata şi mama, că jurămintele acelea cu până când moartea ne va despărţi nu sunt chiar vorbe în vânt. Tot zilele astea, un alt părinte mult citat îmi dădea sfaturi cum să nu-mi ajut copilul decât dacă el o cere. Făcea apologia topoganului, fir-ar să fie de topogan cu scările lui cu tot.  Pe bune? Sunt copii care la 2 ani vorbesc cursiv, dar sunt şi din ceilalţi care de-abia vorbesc şi nu sunt în stare să comunice, ce să fac? Să-l las să se chinuie că aşa scrie unul pe nu ştiu ce blog? Sarcina unui părinte este să vegheze ca puiului să-i fie bine, să-l îndrume, să dea sfaturi, să-l ghideze în viaţă. Că el te ascultă sau nu, mai ales când cresc, este altă poveste la care nimeni, de mii de ani, nu a găsit soluţie. Până la 3-4 ani copilul nu conştientizează pericolele care îl pândesc, nu ştie legile fizicii şi habar n-are de multe, atunci hai să-l lăsam să cadă, să-şi spargă capul, să bage degetele în priză etc … că doar aşa învaţă, nu? Şi doar aşa se exprimă liber, că tot ne place să vorbim (uneori să scriem şi să zicem ce deştepţi suntem noi, nu mai e nimeni ca noi).

Una peste alta copilul trebuie hrănit, îngrijit, ocrotit. Punct. Îndrumat ca să poată trăi în lume că doar nu trăieşte singur sau doar cu familia, sfătuit aş zice. Sarcina noastră, a părinţilor, este educaţia. Ce educaţie le dăm? Ce valori le insuflăm de acasă? ieri, eram cu aceşti copii la un Mac. Voiam să stăm afară şi să servim ce cumpărasem. Băiatul era cel mai mic, şapte ani. Ca să vă faceţi o imagine este un băiat slăbuţ, brunet şi cu un păr des, negru, ondulat. Bucuros copilul a luat-o înainte şi a deschis uşa. Uşa batantă, el a deschis partea stângă. În faţa mea s-a interpus o mamă cu căruciorul însoţită de un copil mai mare de 3-4 ani. Băiatul a ţinut uşa deschisă şi pentru ei, iar mama, care a făcut tot stânga, a trecut pur şi simplu cu roţile căruciorului peste picioarele băiatului. Nici o reacţie din partea ei. Noroc că băiatul purta adidaşi şi nici căruciorul nu avea cine ştie ce greutate. Nu şi-a cerut scuze, cum mi se părea firesc, nimic. Ca şi când băieţelul acela, ce nu era al ei, era o cantitate neglijabilă. Am vrut să mă cert cu ea dar m-am gândit că nu ai ce să ceri de la o vacă (nu era grasă) nesimţită. Că asta era, o vacă ( scuze, jignesc vaca) nesimţită. M-am gândit ce valori le insufla copiilor ei? Ce reguli de purtare? Pot să pun pariu că făcea parte din nu ştiu ce comunitate a mămicilor, că avea nu ştiu ce păreri experte şi, mai presus de toate, citea cărţi de parenting. M-am gândit cu tristeţe că de-asta avem o generaţie ce ratează bacul an după an, că de-asta avem tineri ce nu se ridică mai presus de un telefon de ultimă generaţie şi haine de firmă, că de-asta tinerii spun că poezia este o prostie şi câte or mai fi, pentru că noi, adulţii, părinţi ce ne vrem responsabili, nu avem nici o valoare.