Povestea pisicii albe cu ochii verzi

O poveste scrisă la fapt de seară împreună cu trei copii plictisiţi.  Ca să ne înviorăm puţin am luat un caiet, am scris prima frază.  Ei au continuat, pe rând. Ce a ieşit vă prezint mai jos. Am să subliniez ideilor ca să le vedeţi mai clar contibuţia.

A fost odată ca niciodată o pisică fermecat care trăia într-un castel. Deşi nu se obişnuieşte în lumea oamenilor pisica avea drept slujitori numai şoricei albi. Castelul era alb, mobila era albă încrustată cu smaralde verzi aşa cum erau şi ochii pisicii. Toată lumea din jurul ei dorea ca pisica să fie mulţumită doar că pisica nu era. Era singură. Din când în când se uita spre lumea oamenilor dorindu-şi aă aibă un stăpân care s-o iubească şi să se joace cu ea. Studiase bine această lume. Zărise într-o grădină o fetiţă brunetă cu tenul alb şi ochi măslinii, ghiduşi ca două ghinde de stejar. Fetiţa îşi dorea din suflet o pisică doar că părinţii spuneau că nu au loc în casă pentu un animal de companie. Într-o bună zi pisica plicitisită le ordonă şoricelior albi să o ajute să treacă râul învolburat, râu ce despărţea lumea fermecată de lumea oamenilor. Trebuie spus că râul acesta era lat, adânc şi curgea vijelios, nimeni nu avea curaj să-l traverseze. Se zvonea că mulţi oameni şi multe personaje din ţara lor pieriseră înecaţi în acele ape tulburi. Pisicii nu-i păsa. Era greu să nu ai un partener de joacă. Singurătatea aduce după sine plictiseală iar sentimentul acesta o făcea pe pisică să fie veşnic posomorâtă. Şoriceii, după ce au studiat mult, au construit o barcă suficient de puternică care să le treacă stăpâna, în siguranţă, în lumea oamenilor.. Nimeni n-a ştiut cum s-a întâmplat dar barca s-a răsturnat în mijlocul răului.. Pisica nu ştia să înoate şi a strigat (a se citi a mieunat) disperată după ajutor. Şoriceii au încercat, de pe mal, să-şi salveze stăpâna, numai că era prea mici şi prea neputincioşi în faţa furiei apei. Mulţi dintre ei au murit în aceea încercare, cei rămaşi în viaţă se agitau haotic pe mal. Ce se întâmplase? Barca lor trebuia să fie solidă, puternică. Nu ştiau ei, dar regele ţinutului fermecat, auzind de planurile pisicii ,şi-a trimis slujitori care au sabotat (aici fetiţa care scria  mi-a cerut lămuriri despre cuvântul sabotaj. nu ştiu unde l-a auzit şi în ce context dar m-a frapat.credeam că este un cuvânt uitat)   barca. Regele nu putea permite pisicii fermecate să plece. Multe animale deosebite plecaseră, în ultimul timp, din ţinutul său iar asta îi slăbea puterile. Trebuie spus că acest rege era un pitic cu urechi mari, nas lunguieţ ca un ardei gras, roşu, cu părul rar şi încâlcit. Veşnic trist. Oamenii nu mai aveau imaginaţie. Din cauta asta ţinutul său se stingea încet, încetişor. Regatul său dispărea. Pe vremea când oamenii credeau în poveşti, iar seara la lumina focului scoreneau tot felul de isprăvi fantastice era un rege bun şi blând. Acum nu mai avea vreme să fie nici bun, nici blând. Îi ura pe oameni socotindu-i principalii vinovaţi pentru toate vijeliile ce se abăteau asupra lui. Din cauza asta o pedepsise pe pisică. Pisica însă nu s-a dat bătută. Gândul ei era la fetiţa cu părul creţ şi ochi migdalaţi. Ce mult i-ar fi plăcut să ajungă să se joace împreună. Se zbătu cu putere, dădu din picioruşe, îşi pierdu hainele scumpe împodobite cu smaralde, era gata să se înece. Atunci, ca prin minune, zări o mână micuţă ce o trase la mal. Nu mai putea să respire de atâta efort aşa că auzi ca prin ceaţă  o voce de copil „mami, am găsit o pisică”. Când a deschis ochii a înţeles că era chiar fetiţa cu părul creţ. Fetiţa o învelise într-un prosop iar ei începuse să-i fie cald şi bine mai ales când era mângâiată pe creştet. De aceea îşi strecură căpuşorul sub mâna fetiţei. „Ia uite mami ce frumoasă e! Putem să o păstrăm?”. Femeia se încruntă dar pisica o privi rugător cu ochii aceia verzi-smarald ce strălucea din blana albă, sclipitoare. Ce ar fi putut să mai spună o mamă?  A zis da, că prea mare era fericirea din ochii copilului, iar o mamă asta îşi doreşte, să-şi vadă copilul bucuros. Aşa că, dacă vedeţi pe undeva o fetiţă cu părul creţ şi ochi migdalaţi alături de o pisică albă cu ochi verzi şi nazul roz, cine să ştie? Poate sunt chiar personajele noastre. Poate că aşa au apărut pe lume pisicile albe cu ochi verzi. Dintr-o poveste.

În loc să scriu sfârşit aşa cum mi s-a sugerat am să mai scriu câteva rânduri. Cel mai mic dintre copii abia a împlinit şapte ani, nu ştie să scrie şi a asistat pasiv la jocul nostru. Când am terminat l-am întrebat dacă nu are şi el o idee. E băiat şi de, bărbăţelul din el îşi spune cuvântul A râs cu poftă şi mi-a spus aşa: „mie mi-ar plăcea ca pisica să latre, câinele să miaune iar şoriceii să tragă pisicile de coadă  şi pisicile să se sperie.” Mai e ceva de spus? Doar că am râs cu poftă.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s