Povestea pisicii albe cu ochii verzi

O poveste scrisă la fapt de seară împreună cu trei copii plictisiţi.  Ca să ne înviorăm puţin am luat un caiet, am scris prima frază.  Ei au continuat, pe rând. Ce a ieşit vă prezint mai jos. Am să subliniez ideilor ca să le vedeţi mai clar contibuţia.

A fost odată ca niciodată o pisică fermecat care trăia într-un castel. Deşi nu se obişnuieşte în lumea oamenilor pisica avea drept slujitori numai şoricei albi. Castelul era alb, mobila era albă încrustată cu smaralde verzi aşa cum erau şi ochii pisicii. Toată lumea din jurul ei dorea ca pisica să fie mulţumită doar că pisica nu era. Era singură. Din când în când se uita spre lumea oamenilor dorindu-şi aă aibă un stăpân care s-o iubească şi să se joace cu ea. Studiase bine această lume. Zărise într-o grădină o fetiţă brunetă cu tenul alb şi ochi măslinii, ghiduşi ca două ghinde de stejar. Fetiţa îşi dorea din suflet o pisică doar că părinţii spuneau că nu au loc în casă pentu un animal de companie. Într-o bună zi pisica plicitisită le ordonă şoricelior albi să o ajute să treacă râul învolburat, râu ce despărţea lumea fermecată de lumea oamenilor. Trebuie spus că râul acesta era lat, adânc şi curgea vijelios, nimeni nu avea curaj să-l traverseze. Se zvonea că mulţi oameni şi multe personaje din ţara lor pieriseră înecaţi în acele ape tulburi. Pisicii nu-i păsa. Era greu să nu ai un partener de joacă. Singurătatea aduce după sine plictiseală iar sentimentul acesta o făcea pe pisică să fie veşnic posomorâtă. Şoriceii, după ce au studiat mult, au construit o barcă suficient de puternică care să le treacă stăpâna, în siguranţă, în lumea oamenilor.. Nimeni n-a ştiut cum s-a întâmplat dar barca s-a răsturnat în mijlocul răului.. Pisica nu ştia să înoate şi a strigat (a se citi a mieunat) disperată după ajutor. Şoriceii au încercat, de pe mal, să-şi salveze stăpâna, numai că era prea mici şi prea neputincioşi în faţa furiei apei. Mulţi dintre ei au murit în aceea încercare, cei rămaşi în viaţă se agitau haotic pe mal. Ce se întâmplase? Barca lor trebuia să fie solidă, puternică. Nu ştiau ei, dar regele ţinutului fermecat, auzind de planurile pisicii ,şi-a trimis slujitori care au sabotat (aici fetiţa care scria  mi-a cerut lămuriri despre cuvântul sabotaj. nu ştiu unde l-a auzit şi în ce context dar m-a frapat.credeam că este un cuvânt uitat)   barca. Regele nu putea permite pisicii fermecate să plece. Multe animale deosebite plecaseră, în ultimul timp, din ţinutul său iar asta îi slăbea puterile. Trebuie spus că acest rege era un pitic cu urechi mari, nas lunguieţ ca un ardei gras, roşu, cu părul rar şi încâlcit. Veşnic trist. Oamenii nu mai aveau imaginaţie. Din cauta asta ţinutul său se stingea încet, încetişor. Regatul său dispărea. Pe vremea când oamenii credeau în poveşti, iar seara la lumina focului scoreneau tot felul de isprăvi fantastice era un rege bun şi blând. Acum nu mai avea vreme să fie nici bun, nici blând. Îi ura pe oameni socotindu-i principalii vinovaţi pentru toate vijeliile ce se abăteau asupra lui. Din cauza asta o pedepsise pe pisică. Pisica însă nu s-a dat bătută. Gândul ei era la fetiţa cu părul creţ şi ochi migdalaţi. Ce mult i-ar fi plăcut să ajungă să se joace împreună. Se zbătu cu putere, dădu din picioruşe, îşi pierdu hainele scumpe împodobite cu smaralde, era gata să se înece. Atunci, ca prin minune, zări o mână micuţă ce o trase la mal. Nu mai putea să respire de atâta efort aşa că auzi ca prin ceaţă  o voce de copil „mami, am găsit o pisică”. Când a deschis ochii a înţeles că era chiar fetiţa cu părul creţ. Fetiţa o învelise într-un prosop iar ei începuse să-i fie cald şi bine mai ales când era mângâiată pe creştet. De aceea îşi strecură căpuşorul sub mâna fetiţei. „Ia uite mami ce frumoasă e! Putem să o păstrăm?”. Femeia se încruntă dar pisica o privi rugător cu ochii aceia verzi-smarald ce strălucea din blana albă, sclipitoare. Ce ar fi putut să mai spună o mamă?  A zis da, că prea mare era fericirea din ochii copilului, iar o mamă asta îşi doreşte, să-şi vadă copilul bucuros. Aşa că, dacă vedeţi pe undeva o fetiţă cu părul creţ şi ochi migdalaţi alături de o pisică albă cu ochi verzi şi nazul roz, cine să ştie? Poate sunt chiar personajele noastre. Poate că aşa au apărut pe lume pisicile albe cu ochi verzi. Dintr-o poveste.

În loc să scriu sfârşit aşa cum mi s-a sugerat am să mai scriu câteva rânduri. Cel mai mic dintre copii abia a împlinit şapte ani, nu ştie să scrie şi a asistat pasiv la jocul nostru. Când am terminat l-am întrebat dacă nu are şi el o idee. E băiat şi de, bărbăţelul din el îşi spune cuvântul A râs cu poftă şi mi-a spus aşa: „mie mi-ar plăcea ca pisica să latre, câinele să miaune iar şoriceii să tragă pisicile de coadă  şi pisicile să se sperie.” Mai e ceva de spus? Doar că am râs cu poftă.

Codrul, frate cu românul.

Cică suntem liberi atât timp cât respectăm nişte legi impuse de societatea unde trăim. Corect, deci noţiunea de libertate nu e chiar aşa de simplă. Una peste alta ştiam că există nişte reguli pentru cei care cumpără o bucată de pădure. Adică nu poţi tăia cum vrei, e a ta, eşti proprietar şi gata, nu, există nişte reguli pe care le impune a o anume legislaţie. Una din reguli spune că ceea ce tai trebuie replantat. Cine respectă o astfel de regulă? Hai că v-am  făcut să râdeţi.

Pe lângă Bucureşti există nişte rămăşiţe de păduri din vechii codrii ai Vlăsiei. Nu mă refer la Băneasa sau Snagov, cele mai cunoscute, ci la altele, pe acolo pe unde mai sunt. Ieri eram pe la margine de oraş iar unul dintre copii gazdei dorea la pădure. Am mers, pe o căldură sufocantă, pe un drum prăfuit cum n-am mai văzut demult. Nu mi-au plăcut niciodată pădurile de la şes, sunt altfel decât cele de la munte, de obicei pe terenuri mlăştinoase, copacii sunt ciudaţi, ţânţarii sunt în hoarde şi altele. În fine, ieri însă dorinţa unui copil a avut câştig. Surpriza a fost că aceea bucăţică de pădure fusese cumpărată de cineva iar acel cineva blocase drumurile de acces cu maldăre de pământ. Un localnic ne-a spus că şi al doilea drum de acces era blocat, încercase el că voia să scurteze drumul să ajungă nu ştiu unde şi taman se întorcea. Copilul a plâns, a bombănit, am încercat să-i explicăm că aşa e cu dreptul la proprietate, fiecare face cum vrea pe ceea ce este al lui. N-a prea înţeles. Unde mai merge la pădure? Pe urmă am stat şi m-am gândit. Sunt puţine pădurile de lângă oraş şi care sunt regulile la care se supune un proprietar de pădure? Poate că, de fapt, copilul avea dreptate. Ai cumpărat pădurea, e drept, dar totuşi? Cine îţi dă dreptul să blochezi nişte drumuri ştiute de zeci, poate sute, de ani? Dacă ai luat bucăţica aia de pădure poţi să faci ce vrei? Tai tot, de exemplu, şi pe urmă construieşti blocuri? Ai voie? Cei de la mediu ce zic? Avem atât de puţini pomi în Bucureşti, atât de puţin verde în jur încât … ce facem? Tăiem şi distrugem şi ce mai este? Voi ce ştiţi?

Ei da, vorba aceea codrul frate cu românul. Adică frate, frate dar brânza-i pe bani, adică totul până la un anume câştig, ce frate, ce codru, ce verde?

Sunt o mamă eroină.

S-a tot discutat pe diverse bloguri despre alăptatul în public. Pe mine treaba asta mă nedumereşte. Înţeleg o mămică ce alăptează un copil mic pe o bancă în parc, la răcoare, la umbra unui pom. Înţeleg şi nu am nimic de comentat. Dar am de comentat când treaba asta se petrece în mall-uri, în ratb, la terase. În primul rând cel mic este expus la zgomot, la agitaţie, la aer condiţionat, la fum de ţigară şi la nşpe mii de alte lucruri nocive. Mi s-a spus că aşa se ajută imunitatea. O fi, nu ştiu, dar când se spune că a crescut numărul persoanelor infestate cu hepatita A, adică boala mâinilor murdare parcă … nu ştiu. De ce să nu feresc copilul de ceea ce pot? Un minim de igienă spune că e musai să te speli pe mâini atunci când urmează să atingi un bebeluş. De unde atâta igienă în mall, la terasă sau în ratb? Poate că sunt eu depăşită, fiecare face cum poate şi cum vrea.

Mi s-au tot repetat două lucruri.

1. Mama e condamnată să nu mai aibă viaţă socială? Cumva da. Grija pentru siguranţa celui mic este atât de intensă încât orice altă activitatea nu mai are importanţă. De fapt, naşterea unui copil răstoarnă tot ce ştiai despre viaţă până atunci. Totul pare fad în comparaţie cu ceea ce simţi pentru boţul acela de carne. Lipa altor activităţi nu durează o veşnicie, cam de pe la 6 luni când programul bebeluşului s-a stabilizat  se poate relua una sau alta. Şi pentru cine se întreabă da, avea dreptate cel care spunea că atunci când copii sunt mici problemele sunt mici, când copii s-au transformat în adolescenţi şi problemele devin mari.

2. Mamele singure. Eu nu înţeleg cum vine asta. Când faci un copil, nu e vorba de căsătorit sau necăsătorit, vorbeşti cu partenerul. Dacă partenerul spune că nu vrea iar tu vrei este fix treaba ta. Ţi-ai asumat totul aşa că nu face din asta o chestie extraordinară la care cei din jur sunt datori. Nu, nu e nimeni dator cu nimic. A fost decizia ta şi gata. Că nu cred că aceste mame singure sunt toate văduve sau cu bărbaţi plecaţi pe nu ştiu unde. Nu, cred că au făcut copilul sperând … nu ştiu ce.  Mă enervează treaba asta „ştiţi, eu îmi cresc copilul singură şi …”. Si?

Nici o mamă nu este eroină pentru că alăptează sau pentru că îşi creşte copilul singură. O mamă este o mamă şi gata. Pentru că suntem mame vrem să facem ce este mai bine pentru puiul nostru fără ca să primim vreun titlu pentru asta.

Cum te-ai transforma dacă …

Haideţi să facem un exerciţiu de imaginaţie. Cum v-aţi transforma dacă aţi avea bani? Nu foarte mulţi dar suficienţi încât să nu mai aveţi grija zilei de mâine, să puteţi să cumpăraţi orice doriţi, să aveţi menajeră, bonă pentru copil şi şofer. Cum v-aţi purta cu aceşti oameni? Să zicem că sunteţi generoşi şi le daţi salarii bunicele. Credeţi că pentru asta sunt datori să suporte tot ce vă trece prin cap? Munca lor, pentru că îi plătiţi, este de dispreţuit? Menajera strânge mizeria şi găteşte, bona suportă ifosele copilului sau copiilor, şoferul trebuie să stea drepţi de câte ori aveţi chef. Bine, în ziua de azi şoferul e înlocuit cu un om care are grijă de curte, depinde dacă aveţi carnet sau nu. Aţi fi în stare să faceţi tot timpul observaţii, să strâmbaţi boticul preţios când nu vă convine una sau alta, de multe ori exigenţe imaginate? Aţi arunca vorbe din vârful buzelor? Aţi fi în permanenţă nemulţumit/ă?

Pe vremuri oamenii cu stare aveau servitori. În timp, între familia stăpânilor şi familia servitorilor se formau legături. Stăpânii cununau, botezau, ajutau când era cazul.  Nu se făceau schimburi de impresii la fiecare pas dar nici nu-şi considerau servitorii nişte suflete moarte. Mioara Roman povestea într-un interviu că,  pe când se afla la Cairo, la ambasadă, a ţipat la bucătăreasă. A auzit-o tatăl şi i-a spus  că la ora cinci o aşteaptă la el în birou să o pedepsească. Copil fiind s-a chinuit toată ziua întrebându-se cu ce a greşit. Când a intrat în birou a întrebat. Răspunsul a fost simplu, pentru că a ţipat la bucătăreasă. În primul rând la vârsta ei nu avea voie să ţipe la oameni indiferent cine ar fi fost acei oameni, apoi pentru că din mâna bucătăresei mănâncă toată familia şi merită respect pentru asta. Cum pare? După mine firesc.

Zilele trecute asistam la un dialog între o menajeră şi un copil. Copilul mânca şi făcea mizerie în jur. Menajera îl roagă să fie mai atent că nu are timp să stea toată ziua cu mătura în mână în bucătărie. Copilul se răsuceşte pe scaun şi-i spune că şi ce dacă. A zis mama că de zece ori pe zi dacă mâncăm de zece ori pe zi eşti obligată să faci curat. Sesizaţi diferenţa?  Au fost inutile explicaţiile menajerei, că are în grijă o vilă întreagă cu nu ştiu câte camere şi dacă va sta toată ziua în bucătărie nu va avea timp pentru restul. N-a impresionat pe nimeni. Că doar eşti plătit, nu?

Pe urmă am stat şi m-am gândit: dacă aş avea bani să plătesc o menajeră oare cum m-aş purta?