Când îţi este greu regăseşte demnitatea

Sunt perioade în viaţă când ţi-e greu, chiar foarte greu. De nicăieri nu se vede vreun ajutor. Te simţi pierdut, doar că ştii că nimeni nu te poate salva decît tot tu cu eforturile tale. Trebuie să accepţi compromisuri şi le faci, că nu ai altă cale. Accepţi joburi sub pregătirea ta şi ţi-e greu, al naibii de greu. Păstrezi speranţa că toate se vor îndrepta într-o zi, că de, speranţa moare ultima. Ce poţi să faci? Mergi înainte, că nu ai altă cale şi cauţi să-ţi păstrezi demnitatea. După cum spunea un moşulică zilele trecute în autobuz. Din senin se iscase o altercaţie, aşa cum se întîmplă uneori, fără să ştii de ce anume şi, mai ales, cum. Vorbele zburau prin aer, ca nişte bice trase cu nădejde, fiecare sperând că el este mai spiritual. Când scena s-a domolit o femeile exclamă cu năduf „e sărăcie domne, de-aia şi-au pierdut oamenii minţile”. Moşul de care vă spun nu intervenise până atunci dar în clipa aceea s-a minunat „sărăcie, sărăcie, dar de ce nu putem s-o purtăm cu demnitate?”. Ei bine vorbele astea au calmat oamenii. Adevărul lor m-a şocat pe mine. Acest cuvânt pierdut, uitat, demnitate mai înseamnă ceva? M-am uitat la personaj, un moş ce bătea spre 80 de ani, curat, cu haine vechi. dar curat, asortat şi cu un fel de a privi în jur special. M-am gândit la acei oamenii din anii 50. Acei oameni care au pierdut în puterea nopţii totul, case, slujbe, etc … adică totul. Acei oameni aruncaţi de comunişti la cele mai mizere slujbe, cu mult, dar cu mult sub pregătirea lor. Acei oameni aruncaţi în puşcării. Corneliu Coposu spunea că dacă n-ar fi fost puşcăria n-ar fi trăit peste 80 de ani. Să nu uităm că în 1939 cântărea 160 de kilograme şi avea 170 cm circumferinţa taliei. Cel puţin aşa spune buletinul medical al armatei. Din cauza asta a fost declarat inapt pentru front. Poate că avea un dram de dreptate. Ei bine toate astea oamenii ăştia le-au purtat cu demnitate. Nu s-au jelit, nu s-au tăvălit pe jos, au căutat să se descurce cu ceea ce aveau necerând, neimplorând. Ca acel boier alungat din conac de către activistul de partid de pe moşia lui. Luat, băgat la puşcărie, familia deportată cu domiciliu forţat, etc … După ani, prin 70, când relaţiile din societatea noastră se dezmorţeau, a avut curiozitatea să-şi viziteze fosta moşie. Oamenii din sat, inclusiv activistul de partid, l-au întâmpinat cu săru-mâna boierule. El s-a uitat curios la ei, ce boier? acum erau toţi tovarăşi. Nu boierule, Dvs. tot boier rămâneţi. Şi el s-a mărginit să zâmbească. Deşi lucra la o uzină ca muncitor el ştia să se îmbrace, să se exprime, să mănânce, să bea, etc … nu cerea, se mulţumea cu ce avea. Pentru că asta era educaţia lui, era acel ceva întipărit în gena cu care te naşi. Fetele lui erau studente, casa lui se învârtea după soare strălucind de curăţenie şi altele, care nu pot fi enumerate aici din lipsă de spaţiu. Şi atunci, în acel autobuz al RATB-ului am zis că trebuie să port tot ce am de dus în această viaţă cu demnitate. Oricât mi-ar fi de greu.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s