Vorbele

Ne-am obişnuit să ne facem un titlu de glorie din a ne jigni unii pe alţii .  De cele mai multe ori zicem că spunem adevărul şi că de, adevărul doare. Aşa o fi. Poate că uneori ai nevoie de un duş rece ca să relizezi că greşeşti .  Poate. Numai că trebuie să existe o măsură.  Poţi să dai un sfat unui amic şi cu vorbe frumoase nu  emiţând teorii ce nu suportă contrazicere. Zic şi io. Cel mai uşor lucru este să-i judecăm pe alţii. Una peste alta ne place să aruncăm cuvinte fără să ne gândim că ele dor.  Ca în povestea aceea. Un copil vorbea urât. Părinţii nu mai ştiau ce să facă ca să-l dezveţe de aceste obicei. Într-o zi tatăl i-a spus ca pentru fiecare vorbă urâtă să bată un cui într-o uşă. În scurt timp uşa s-a umplut de cuie. Când a văzut asta băiatul şi-a propus să-şi schimbe atitudinea. Bine, a zis tatăl, pentru fiecare vorbă frumoasă vom scoate câte un cui. La sfârşit uşa era plină de semne. Ce facem cu ea? a întrebat băiatul. Ei, dragul meu, a spus tatăl,  astea sunt urmele vorbelor tale, după ce le- ai aruncat e mai greu să ştergi urma. Ar trebuie să ne gândim la asta. Aruncăm vorbe, uneori ele dor al naibii şi lasă urme, chiar dacă suntem capabili să uităm un ceva rămâne acolo şi ne face să fim trişti.

Degeaba.

Degeaba se fac nşpe mii de cursuri de parenting, degeaba se discută pe diverse bloguri despre educaţia copilului, despre interacţiunea cu el în aşa fel încât să se dezvolte armonios devenind un om bun. Sunt vorbe care, din păcate, rămân la stadiul de vorbe atât timp cât nu educăm părinţii. Părinţii trebuie să fie conştienţi că exemplul lor are un impact major asupra propriului copil. Ca să discutăm discuţii e simplu, citim câte ceva şi ne dăm cu părerea pozând în specialişti. E distanţă mare între vorbe şi fapte. Copii sunt nevinovaţi, până pe la şase ani păstrează un soi de inocenţă absolut încântătoare, pe urmă se transformă după chipul şi asemănarea  adulţilor care-i veghează.

Ieri eram într-un parc cu doi copii, unul de opt şi celălalt de zece ani. Cel mic darnic şi vesel, cel mai mare puţin ursuz. Două firi diferite. Nu asta era problema, amândoi sunt la vârsta când mai pot fi modelaţi. În parc, bineînţeles, mai erau şi alţi copii şi, aşa cum sunt copii, se jucau între ei. Unul dintre copii avea un fel de retard în gândire, se vedea după cum vorbea (vorba vine că vorbea) şi după cum interacţiona cu ceilalţi.  Acest copil era dornic de companie aşa că  s-a aşezat lângă cei cu care eram  şi se uita cu interes la jucăriilor lor. A întins mânuţa să ia o jucărie. Cel mare nu a vrut, cel mic n-a avut nici o problemă. Am discuatat cu fetiţa cea mare să-l lase că nu pleacă cu ele. A înţeles şi, cu oarşece strâmbături, l-a lăsat.  Copii sunt copii. Cumva s-au înţeles. La un moment dat sosesc în parc alţi părinţi cu un copil. Se duc la groapa de nisip, discută zgomots, se întâlnesc cu alţii şi se salută cu voioşie. Nimic anormal până aici. Unul dintre părinţi scoate din geantă o găletuşă cu tot felul de lopeţele şi cubuleţe aşa cum se practică la groapa cu nisip.  Copilul cu retard se duce lângă ei, mai mult curios. Întinde mâna spre o lopeţică moment în care, unul dintre adulţi, un bărbat cu alură de intelectual, reacţionează violent. Se apleacă, ia găletuşa, strânge la piept plăsuţa cu uneltele de nisip şi se adresează categoric nevestei şi copilului „hai să mergem de aici că vine ăsta şi ne ia jucăriile”. Şi pleacă trâgându-şi copilul de mânuţă, copil care nu pricepea ce se întâmplă. Copilul cu retard priveşte trist.  Mama lui, o femeie tânără caută să-l consoleze.

Cam astea au fost faptele care m-au făcut să gândesc că toate cursurile astea de parenting sunt inutile. Nu copii trebuiesc educaţi ci părinţii. Poate că acel copil cu retard era cunoscut în parc, poate, dar dacă ştiam lucrul ăsta cautam să ocolesc parcul nu să jignesc şi mama şi copilul tratându-i ca pe nişte bolnavi contagioşi. Ştiam că suntem un popor intolerant dar parcă ieri în parc am simţit totul cu violenţă. Ce poate înţelege copilul acela sănătos când propriul părinte îi arată că nu e bine să bagi în seamă un altul care nu-i ca tine? Ce?

Când îţi este greu regăseşte demnitatea

Sunt perioade în viaţă când ţi-e greu, chiar foarte greu. De nicăieri nu se vede vreun ajutor. Te simţi pierdut, doar că ştii că nimeni nu te poate salva decît tot tu cu eforturile tale. Trebuie să accepţi compromisuri şi le faci, că nu ai altă cale. Accepţi joburi sub pregătirea ta şi ţi-e greu, al naibii de greu. Păstrezi speranţa că toate se vor îndrepta într-o zi, că de, speranţa moare ultima. Ce poţi să faci? Mergi înainte, că nu ai altă cale şi cauţi să-ţi păstrezi demnitatea. După cum spunea un moşulică zilele trecute în autobuz. Din senin se iscase o altercaţie, aşa cum se întîmplă uneori, fără să ştii de ce anume şi, mai ales, cum. Vorbele zburau prin aer, ca nişte bice trase cu nădejde, fiecare sperând că el este mai spiritual. Când scena s-a domolit o femeile exclamă cu năduf „e sărăcie domne, de-aia şi-au pierdut oamenii minţile”. Moşul de care vă spun nu intervenise până atunci dar în clipa aceea s-a minunat „sărăcie, sărăcie, dar de ce nu putem s-o purtăm cu demnitate?”. Ei bine vorbele astea au calmat oamenii. Adevărul lor m-a şocat pe mine. Acest cuvânt pierdut, uitat, demnitate mai înseamnă ceva? M-am uitat la personaj, un moş ce bătea spre 80 de ani, curat, cu haine vechi. dar curat, asortat şi cu un fel de a privi în jur special. M-am gândit la acei oamenii din anii 50. Acei oameni care au pierdut în puterea nopţii totul, case, slujbe, etc … adică totul. Acei oameni aruncaţi de comunişti la cele mai mizere slujbe, cu mult, dar cu mult sub pregătirea lor. Acei oameni aruncaţi în puşcării. Corneliu Coposu spunea că dacă n-ar fi fost puşcăria n-ar fi trăit peste 80 de ani. Să nu uităm că în 1939 cântărea 160 de kilograme şi avea 170 cm circumferinţa taliei. Cel puţin aşa spune buletinul medical al armatei. Din cauza asta a fost declarat inapt pentru front. Poate că avea un dram de dreptate. Ei bine toate astea oamenii ăştia le-au purtat cu demnitate. Nu s-au jelit, nu s-au tăvălit pe jos, au căutat să se descurce cu ceea ce aveau necerând, neimplorând. Ca acel boier alungat din conac de către activistul de partid de pe moşia lui. Luat, băgat la puşcărie, familia deportată cu domiciliu forţat, etc … După ani, prin 70, când relaţiile din societatea noastră se dezmorţeau, a avut curiozitatea să-şi viziteze fosta moşie. Oamenii din sat, inclusiv activistul de partid, l-au întâmpinat cu săru-mâna boierule. El s-a uitat curios la ei, ce boier? acum erau toţi tovarăşi. Nu boierule, Dvs. tot boier rămâneţi. Şi el s-a mărginit să zâmbească. Deşi lucra la o uzină ca muncitor el ştia să se îmbrace, să se exprime, să mănânce, să bea, etc … nu cerea, se mulţumea cu ce avea. Pentru că asta era educaţia lui, era acel ceva întipărit în gena cu care te naşi. Fetele lui erau studente, casa lui se învârtea după soare strălucind de curăţenie şi altele, care nu pot fi enumerate aici din lipsă de spaţiu. Şi atunci, în acel autobuz al RATB-ului am zis că trebuie să port tot ce am de dus în această viaţă cu demnitate. Oricât mi-ar fi de greu.

Copii se ceartă azi, mâine se împacă …

Am observat în ultimul timp tot mai mulţi părinţi care pun la punct alţi copii, uneori chiar la modul dur, din dorinţa de a-şi apăra progenitura.  Ce să înţeleagă copilul respectiv? Că vine mereu tata sau mama şi rezolvă situaţia? Mi se pare aberant. Bine, dacă lucrurile trec de o anumită limită te poţi adresa profesorilor, părintelui  şi în ultimă instanţă poliţiei, dar în nici un caz nu te duci tu să-l ameninţi sau să-l urechezi pe ăla care ţi-a împins copillul sau i-a pus o piedică sau cine ştie  i-a mai făcut în jocurile lor.  Nimeni nu are voie să se atingă de copilul meu. Nimeni. Orice ar face trebuie să discute cu mine şi nu cu el. De altfel cum poţi să te duci ca adult la un copil de doisprezece ani şi să-l ameninţi? Te bat de te omor, data viitoare pun eu mâna pe tine şi te snopesc (că de, nu stă ca de piatră), te ciufulesc de nu te vezi (mai ales dacă e fată şi are părul lung), etc … Adolescenţa aduce după sine poveşti mai grave. Prin natura lor tinerii la această vârstă sunt nemiloşi iar datoria ta, ca părinte, este să-ţi înveţi copilul să facă faţă, nu să te duci tu şi să ameninţi în stânga şi-n dreapta, eventual şi cu doi prieteni,  în curtea liceului. Nu poţi să fii acolo tot timpul, tu pleci iar copilul rămâne singur.  Cum se va descurca? E firesc? La noi da pentru că educaţie înseamnă ceva de genul: dacă vii acasă bătut te bat şi io pe tine.

De ce nu poţi să-ţi înveţi copilul că lumea e diversă, că tocmai de-asta e frumoasă. Unul e mai frumos-altul mai urât, unul mai gras-altul mai slab, unul mai deştept-altul mai greoi, dar fiecare, fiecare, trebuie respectat. E aşa de complicat şi de greu?

Un părinte nu poate face educaţie decât propriului copilul, nu are dreptul să emită păreri despre altul chiar dacă ale lui sunt mai fundamentate la nivel teoretic, fiecare copil are personalitatea lui şi ceea ce se aplică cu succes la unul poate că nu se aplică la altul. Aşa că nu sunt de acord:

– cu părinţii care pun la punct alţi copii. nu ai voie să faci asta, discută cu îndrumătorii de la şcoală sau cu mine, în nici un caz cu copilul;

– cu cei care se duc prea des la şcoală şi au numărul de telefon al profesorului îndrumător la favorite şi, la orice scârţ al odraslei, pun mâna pe telefon pentru scandal;

– cu cei care bat cu pumnul în masă că au dreptate, până la a vedea de partea cui e dreptatea mai bine vorbeşti cu al tău să vezi exact cum stă treaba;

Una peste alta mi-am adus aminte de o scenă din copilărie. Un prieten de joacă mă tot făcea măturică. De unde şi până unde nu ştiu. Mă striga măturică şi fugea astfel încât nu puteam să pun mâna pe el să ne socotim. La un moment dat l-am prins neatent şi, cum aveam o joardă în mână, i-am tras două peste spate de a fugit tipând. Privind înapoi îmi dau seama cât l-a usturat.  A fugit în casă iar taică-su s-a dus, cu scandal, la uşă la ai mei. A răspuns tata. Tata a ascultat şi a zis bine, o să vorbesc cu ea când vine în casă. Ăla perplex. Cum adică? Numai atât? Tata a făcut ochii mari. Am zis că o să vorbesc cu ea. Pentru că ăla nu înţelegea tata a continuat. Ce aţi vrea să fac? Să o chem şi să o calc în picioare? Sunt de acord că a greşit iar discuţia o să fie lungă pentru că nu-i normal să loveşti dar nici n-o s-o iau la bătaie. Copii se ceartă azi dar mâine se împacă, noi ca adulţi ne certăm acum şi s-ar putea să nu ne mai vorbim o viaţă. Dacă mâine fiul Dvs. o va lovi pe fiica mea ce aţi face? L-aţi snopi în bătaie? Ăla n-a mai zis nimic. A plecat bombănind. De atunci nici fiul, nici tatăl n-au mai discutat cu noi, iar eu, după discuţia cu tata, n-am mai lovit nici un copil, pentru că nu-mi plăcea să-mi imaginez cum ar fi dacă pe mine m-ar lovi un altul.