Anii 80 au fost înfiorători

Aceşti ani sunt anii de groază ai comunismului. Alimentări goale, magazine, de orice fel, fără marfă, nici un acces la informaţii (doar Europa Liberă ceea ce era ilegal), frig în case, fără curent şi gaze ore în şir, fără apă caldă, transportul în comun sub orice critică (cu maşina nu se prea circula că nu se găsea benzină) şi lipsurile pot continua. Sub spectrul decretului chiar şi sexul cu propria soţie era îngrădit că nimeni nu avea chef de alţi copii.  Cel mai mult sufereau tinerii, îngrădiţi din toate părţile, purtători de temeri, nu mai ştiau ce este corect. Unii s-au trezit aruncaţi în căsnicii pe care nu le doreau, alţii au devenit răutăcioşi pierzând fărâma de umanitate, alţii au ales sinuciderea ca singura scăpare, foarte puţini am scăpat teferi din acele vremuri.

Toate gândurile astea au pornit de la nişte dezbateri de pe alte bloguri despre parentingul anilor 80. Despre cum se făceau educaţia cu parul. Nu este asta o scuză pentru părinţii de atunci. Nu este nici o explicaţie. Este o constatare a unei stări. Mi-am trăit adolescenţa şi tinereţea în acele vremuri. Ştiu cum a fost numai că am avut nişte părinţi, oameni simpli, extrem de înţelegători. Nu am avut interdicţii de nici un fel, mama chiar îmi spunea, în felul ei simplu, după ce am împlinit 15 ani că de-acum încolo o să-mi încep viaţa sexuală. O s-o citez din memorie şi să nu uităm că spectrul decretului plutea deasupra capetelor noastre ca un nor negru de furtună. Să nu uităm că pe atunci nu exista nici un dram de înţelegere pentru o adolescentă însărcinată. Nu că acum ar exista dar atunci era absolut groaznic. Şi ca să citez vorbele mamei „prima oară o faci din curiozitate, pentru că-i auzi pe ceilalţi cât de extraordinar este şi vrei să vezi cum e. Dacă se întâmplă şi se întâmplă să rămâi gravidă să vii să-mi spui. Nu o să-mi pice bine, probabil că o să tip şi o să urlu,  dar o să fiu singura persoană care te va ajuta. ” Cu asta la drum n-am avut spaime prea mari. Mi-am început viaţa sexuală la 20 de ani, din alte considerente strict ale mele, dar nu din frica părinţilor. Pe partea cealaltă tata avea alte idei. „dacă te invită un băiat în oraş să vii să-mi spui să-ţi dau bani să ai la tine. Nu ştii unde te duci şi băiatul ăla nu are bani suficienţi la el, când vine nota zice că se duce la baie şi te lasă acolo. Nu-i problema că nu vin să te iau, numai că până ajung vai de capul tău ce o să-ţi audă urechile de la nesimţiţii ăştia de ospătari”. Una peste alta n-am avut nici o temere. Din contră, amicii de atunci găseau la noi uşa deschisă, fie că erau băieţi, fie că erau fete, ba se întâmpla să fiu plecată şi la întoarcere să găsesc pe unul sau altul aşteptând în camera mea. Ai mei nu aveau fixaţii legate de ore, singura lor dorinţă era să fiu sinceră şi să le spun unde mă duc şi cu cine. Chiar şi acum, după 30 de ani, unul sau altul dintre amicii de atunci întreabă sau trec efectiv să vadă ce face tanti Nina şi nea Traian. Ai mei au fost o casă deschisă, se găsea o cafea, nechezor cum era, ceva de mâncare şi o limonadă, ca să nu spun când aveam 20 de ani, un vin, o ţuică sau ce mai era. Câte petreceri nu s-au dat la ai mei acasă. Că eram tineri şi nu aveam unde să ne ducem, că ceilalţi părinţi nu voiau să fie deranjaţi, că … alte varii motive. Ai mei înţelegeau tot. Plecau la ţară, plecau la prieteni în vizite prelungite, plecau ei undeva şi ne lăsau singuri. La una din petrecerile astea voiam să fumez, fumam demult dar nu le spusesem alor mei. De ce? Nu ştiu, ştiu doar că m-am dus la tata să-i spun că mă prostesc cu o ţigară. Bine, a zis bătrânul şi s-a uitat atent la felul cum aprind ţigara. Nu a zis nimic în seara aceea dar a doua zi, când m-am trezit. m-a întrebat de când fumez. Eu tot să nu recunosc. Lasă, a zis tata, că am văzut după cum ai tras fumul în piept că nu e prima, spune mai bine ca să-ţi las bani de ţigări să nu cerşeşti de la alţii. Cam aşa au fost ai mei.

Cât despre educaţia spartană, cu bătăi şi interdicţii care mai de care mai abominale, chiar nu ştiu ce să spun. Nu ţin minte să fi luat bătaie.  Citeam pe dojoblog.ro şi de-acolo pe prinţesa urbană multe comentarii cu atrocităţile părinţilor din anii 80. Presupun că sunt adevărate şi mă cutremur. Repet, ai mei sunt oameni simpli, muncitori în marile uzine ale patriei, dar niciodată n-am auzit de la ei vorbe grele. Şi noi ne-am certat, am intrat în contradicţii dar lucrurile nu au degenerat. Îmi amintesc că totuşi tata m-a lovit o dată. Dar cum. Aveam patru ani şi ne mutasem la bloc. Cartierul era în construcţie şi nu era nici o grădiniţă în jur. Ce să facă cu mine? Lucrau în schimburi pentru ca perioadă în care eram singură să fie cât mai mică. Cu toate astea mama pleca la servici la 13-13.30 iar tata venea acasă peste două ore. În aceste două ore mă încuiau în dormitor, nu mă lăsau în toată casa ca să nu am acces la ieşire, la gaze şi la apă. În ziua aceea m-am rugat de mama să mă lase în toată casa. Mi-a explicat ea ce şi cum şi că două ore nu e mare lucru dar nu voiam să pricep. Am început să urlu. Mama m-a luat de mână, m-a dus în dormitor şi a încuiat uşa. Ţin minte că tremuram de nervi şi mă gândeam că trebuie să fac ceva rău să ţină minte. Şi am făcut. Era februarie, afară era frig şi zăpadă multă. Am luat un scăunel şi am spart primul rând de geamuri. Cu grijă, vorbesc serios, să nu mă tai şi nici scăunelul să nu cadă înafară. Stăteam la etajul 6. Mi-era drag şi nu voiam să-l pierd. Scăunelul. Ţin minte clar cum stăteam la distanţă, să nu mă atingă cioburile şi cum aruncam scăunelul şi cum săreau cioburile în toate părţile. Camera avea trei geamuri mari pe cîte două rânduri. Am avut răbdare şi am spart un rând. Le-aş fi spart şi pe celelalte dar mă plictisisem şi mi se făcuse frig. Ţin minte că am luat din şifonier o pereche de cizme, mi-erau mari, dar ce conta. Nu voiam să mă tai. Gândiţi că pe un copil nu-l duce capul. Vă înşelaţi.  Acum, problema era că acele cioburi mă incomodau, nu mai aveam spaţiu să mă mişc şi mi se făcuse frig. Am luat tot din şifonier un palton al mamei, m-am înfăsurat în el şi m-am băgat sub plapumă, cu tot cu cizme. Îmi imaginam că sunt un eschimos în iglu, că de-abia ce-mi citise tata Fram iar pe eroina de-acolo o chema taman Lilica. Aşa m-a găsit tata. Prima oara s-a repezit să mă desfăşoare din cârpe şi să vadă dacă nu sunt rănită. Aveam doar nasul roşu de frig şi inima mică, mică. După ce mă calmasem începusem să mă întreb ce-o să păţesc. Săracul tata, n-a zis nimic, m-a expediat în sufragerie, a scos geamurile ca să le cureţe de cioburi, a strâns bucăţile mari de sticlă şi a scos asipratorul să strângă tot. Geamgeria era la câteva staţii de noi aşa că mi-a zis să mă îmbrac că mergem cu sania să punem geamurile. Dacă am văzut că nu păţesc nimic am prins curaj, ei, vezi, dacă nu făceam asta nu plimbai acum cu sania. Atunci s-a întors tata de mi-a croit una peste fund cu ţeava de aspirator. Pe urmă probabil că s-a speriat că a venit la mine să mă împace. Nu ţin minte durerea ci şocul provocat de gest. Nu eram obişnuită cu violenţa. Tata mi-a explicat calm că nu era firesc să mă port aşa, că nu trebuia să sparg geamuri ca să mă plimbe cu sania şi că îl scosesem din sărite, că mă lovise ca să ţin minte şi să nu mai fac. A fost singura lovitură primită de la tata. Singura pe care o ţin minte aşa  cum ţin minte toată povestea. De a doua zi nu m-au mai închis în dormitor, nici în casă, mi-au lăsat cheile şi instrucţiuni clare despre ce am voie şi ce nu am voie să fac în acele două ore cât eram singură. Şi nu, nu mai spart vreodată geamuri. Nici măcar la şcoală cu mingea.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s