Toate se plătesc

Nu ştiu alţii cum sunt dar eu mi-am plătit, uneori cu vârf şi îndesat, toate greşelile din viaţă. Dar ştiţi cum? Imediat. Am conştientizat treaba asta. M-am întrebat dacă şi alţii sunt la fel. Probabil că sunt dar nu bagă de seamă. N-am să intru în amănunte dar cred că undeva există o balanţă care are grijă ca toate să fie echitabile. Nu poţi să faci rău şi să primeşti bine. Nu ai cum.

Îmi amintesc de pe vremuri, eram la mare şi unei femei i se furase portofelul pe plajă. Plângea amar. M-am uitat şi m-am gândit : uite şi la asta, la ce mai plânge acum? Asta e. Se întâmplă. În toamnă o cunoştiinţă mi-a dat nişte bani să-i duc altei cunoştiinţe cu care urma să mă întâlnesc. Aveam banii puşi în geantă separat tocmai ca să-i găsesc uşor, să nu stau atunci să număr. Nu ştiu cum s-a făcut că banii ăia au dispărut din geantă. Când? Cum? Mistere ale transportului în comun. Pentru că întâlnirea avea loc în centru m-am oprit la Atheneu, pe scări , am răsturnat geanta pe trepte cu spranţa că poate banii  s-au agăţat într-un pliu al genţii şi nu-i văd. Inutil. Aveam chef să urlu, să mă tăvălesc pe jos, să zbier. Mi-am adus aminte de femeia aceea de la mare. Eu una stăteam mai bine, asta era, aveam să plătesc din buzunar şi gata. Eram acasă. Femeia aceea însă era la mare şi la mare distanţă de casă. Poate că nu avea cine să-i trimită alţi bani, poate că ăia era toţi banii, poate că … şi eu trecând pe-acolo, gândind cu dispreţ, uite şi la asta. Atunci am învăţat să nu mai judec, că nu ştii care este adevărul.

Cam aşa mi s-au întâmplat toate în viaţă. De câte ori am judecat, am emis teorii cu titlu absolut, am făcut pe deşteapta viaţa mi-a dat peste nas. Hai că nu e chiar aşa. Imediat, am mai spus şi mă repet. N-au trebuis să treacă ani. Dacă au trecut ani a fost şi mai grav, că plata a fost cu dobândă.

Anunțuri

Anii 80 au fost înfiorători

Aceşti ani sunt anii de groază ai comunismului. Alimentări goale, magazine, de orice fel, fără marfă, nici un acces la informaţii (doar Europa Liberă ceea ce era ilegal), frig în case, fără curent şi gaze ore în şir, fără apă caldă, transportul în comun sub orice critică (cu maşina nu se prea circula că nu se găsea benzină) şi lipsurile pot continua. Sub spectrul decretului chiar şi sexul cu propria soţie era îngrădit că nimeni nu avea chef de alţi copii.  Cel mai mult sufereau tinerii, îngrădiţi din toate părţile, purtători de temeri, nu mai ştiau ce este corect. Unii s-au trezit aruncaţi în căsnicii pe care nu le doreau, alţii au devenit răutăcioşi pierzând fărâma de umanitate, alţii au ales sinuciderea ca singura scăpare, foarte puţini am scăpat teferi din acele vremuri.

Toate gândurile astea au pornit de la nişte dezbateri de pe alte bloguri despre parentingul anilor 80. Despre cum se făceau educaţia cu parul. Nu este asta o scuză pentru părinţii de atunci. Nu este nici o explicaţie. Este o constatare a unei stări. Mi-am trăit adolescenţa şi tinereţea în acele vremuri. Ştiu cum a fost numai că am avut nişte părinţi, oameni simpli, extrem de înţelegători. Nu am avut interdicţii de nici un fel, mama chiar îmi spunea, în felul ei simplu, după ce am împlinit 15 ani că de-acum încolo o să-mi încep viaţa sexuală. O s-o citez din memorie şi să nu uităm că spectrul decretului plutea deasupra capetelor noastre ca un nor negru de furtună. Să nu uităm că pe atunci nu exista nici un dram de înţelegere pentru o adolescentă însărcinată. Nu că acum ar exista dar atunci era absolut groaznic. Şi ca să citez vorbele mamei „prima oară o faci din curiozitate, pentru că-i auzi pe ceilalţi cât de extraordinar este şi vrei să vezi cum e. Dacă se întâmplă şi se întâmplă să rămâi gravidă să vii să-mi spui. Nu o să-mi pice bine, probabil că o să tip şi o să urlu,  dar o să fiu singura persoană care te va ajuta. ” Cu asta la drum n-am avut spaime prea mari. Mi-am început viaţa sexuală la 20 de ani, din alte considerente strict ale mele, dar nu din frica părinţilor. Pe partea cealaltă tata avea alte idei. „dacă te invită un băiat în oraş să vii să-mi spui să-ţi dau bani să ai la tine. Nu ştii unde te duci şi băiatul ăla nu are bani suficienţi la el, când vine nota zice că se duce la baie şi te lasă acolo. Nu-i problema că nu vin să te iau, numai că până ajung vai de capul tău ce o să-ţi audă urechile de la nesimţiţii ăştia de ospătari”. Una peste alta n-am avut nici o temere. Din contră, amicii de atunci găseau la noi uşa deschisă, fie că erau băieţi, fie că erau fete, ba se întâmpla să fiu plecată şi la întoarcere să găsesc pe unul sau altul aşteptând în camera mea. Ai mei nu aveau fixaţii legate de ore, singura lor dorinţă era să fiu sinceră şi să le spun unde mă duc şi cu cine. Chiar şi acum, după 30 de ani, unul sau altul dintre amicii de atunci întreabă sau trec efectiv să vadă ce face tanti Nina şi nea Traian. Ai mei au fost o casă deschisă, se găsea o cafea, nechezor cum era, ceva de mâncare şi o limonadă, ca să nu spun când aveam 20 de ani, un vin, o ţuică sau ce mai era. Câte petreceri nu s-au dat la ai mei acasă. Că eram tineri şi nu aveam unde să ne ducem, că ceilalţi părinţi nu voiau să fie deranjaţi, că … alte varii motive. Ai mei înţelegeau tot. Plecau la ţară, plecau la prieteni în vizite prelungite, plecau ei undeva şi ne lăsau singuri. La una din petrecerile astea voiam să fumez, fumam demult dar nu le spusesem alor mei. De ce? Nu ştiu, ştiu doar că m-am dus la tata să-i spun că mă prostesc cu o ţigară. Bine, a zis bătrânul şi s-a uitat atent la felul cum aprind ţigara. Nu a zis nimic în seara aceea dar a doua zi, când m-am trezit. m-a întrebat de când fumez. Eu tot să nu recunosc. Lasă, a zis tata, că am văzut după cum ai tras fumul în piept că nu e prima, spune mai bine ca să-ţi las bani de ţigări să nu cerşeşti de la alţii. Cam aşa au fost ai mei.

Cât despre educaţia spartană, cu bătăi şi interdicţii care mai de care mai abominale, chiar nu ştiu ce să spun. Nu ţin minte să fi luat bătaie.  Citeam pe dojoblog.ro şi de-acolo pe prinţesa urbană multe comentarii cu atrocităţile părinţilor din anii 80. Presupun că sunt adevărate şi mă cutremur. Repet, ai mei sunt oameni simpli, muncitori în marile uzine ale patriei, dar niciodată n-am auzit de la ei vorbe grele. Şi noi ne-am certat, am intrat în contradicţii dar lucrurile nu au degenerat. Îmi amintesc că totuşi tata m-a lovit o dată. Dar cum. Aveam patru ani şi ne mutasem la bloc. Cartierul era în construcţie şi nu era nici o grădiniţă în jur. Ce să facă cu mine? Lucrau în schimburi pentru ca perioadă în care eram singură să fie cât mai mică. Cu toate astea mama pleca la servici la 13-13.30 iar tata venea acasă peste două ore. În aceste două ore mă încuiau în dormitor, nu mă lăsau în toată casa ca să nu am acces la ieşire, la gaze şi la apă. În ziua aceea m-am rugat de mama să mă lase în toată casa. Mi-a explicat ea ce şi cum şi că două ore nu e mare lucru dar nu voiam să pricep. Am început să urlu. Mama m-a luat de mână, m-a dus în dormitor şi a încuiat uşa. Ţin minte că tremuram de nervi şi mă gândeam că trebuie să fac ceva rău să ţină minte. Şi am făcut. Era februarie, afară era frig şi zăpadă multă. Am luat un scăunel şi am spart primul rând de geamuri. Cu grijă, vorbesc serios, să nu mă tai şi nici scăunelul să nu cadă înafară. Stăteam la etajul 6. Mi-era drag şi nu voiam să-l pierd. Scăunelul. Ţin minte clar cum stăteam la distanţă, să nu mă atingă cioburile şi cum aruncam scăunelul şi cum săreau cioburile în toate părţile. Camera avea trei geamuri mari pe cîte două rânduri. Am avut răbdare şi am spart un rând. Le-aş fi spart şi pe celelalte dar mă plictisisem şi mi se făcuse frig. Ţin minte că am luat din şifonier o pereche de cizme, mi-erau mari, dar ce conta. Nu voiam să mă tai. Gândiţi că pe un copil nu-l duce capul. Vă înşelaţi.  Acum, problema era că acele cioburi mă incomodau, nu mai aveam spaţiu să mă mişc şi mi se făcuse frig. Am luat tot din şifonier un palton al mamei, m-am înfăsurat în el şi m-am băgat sub plapumă, cu tot cu cizme. Îmi imaginam că sunt un eschimos în iglu, că de-abia ce-mi citise tata Fram iar pe eroina de-acolo o chema taman Lilica. Aşa m-a găsit tata. Prima oara s-a repezit să mă desfăşoare din cârpe şi să vadă dacă nu sunt rănită. Aveam doar nasul roşu de frig şi inima mică, mică. După ce mă calmasem începusem să mă întreb ce-o să păţesc. Săracul tata, n-a zis nimic, m-a expediat în sufragerie, a scos geamurile ca să le cureţe de cioburi, a strâns bucăţile mari de sticlă şi a scos asipratorul să strângă tot. Geamgeria era la câteva staţii de noi aşa că mi-a zis să mă îmbrac că mergem cu sania să punem geamurile. Dacă am văzut că nu păţesc nimic am prins curaj, ei, vezi, dacă nu făceam asta nu plimbai acum cu sania. Atunci s-a întors tata de mi-a croit una peste fund cu ţeava de aspirator. Pe urmă probabil că s-a speriat că a venit la mine să mă împace. Nu ţin minte durerea ci şocul provocat de gest. Nu eram obişnuită cu violenţa. Tata mi-a explicat calm că nu era firesc să mă port aşa, că nu trebuia să sparg geamuri ca să mă plimbe cu sania şi că îl scosesem din sărite, că mă lovise ca să ţin minte şi să nu mai fac. A fost singura lovitură primită de la tata. Singura pe care o ţin minte aşa  cum ţin minte toată povestea. De a doua zi nu m-au mai închis în dormitor, nici în casă, mi-au lăsat cheile şi instrucţiuni clare despre ce am voie şi ce nu am voie să fac în acele două ore cât eram singură. Şi nu, nu mai spart vreodată geamuri. Nici măcar la şcoală cu mingea.

M-am căsătorit. Am copil. Ce mă fac?

Am tot citit articole care le condamnă, într-un fel sau altul, pe mamele care aleg să rămână acasă pentru a-şi creşte copilul şi m-am tot gândit ce opţiuni are o familie tânără? M-am căsătorit. Normal este ca în următorii ani să vină şi un copil. După ce-ţi faci nişte calcule. Sună ciudat treaba asta cu calculatul numai că unui copil, pentru a-i asigura tot ce are nevoie în primii ani, ai nevoie de resurse financiare, nu nelimitate dar majore. Dacă tu, adultul, poţi să mănânci o felie de pâine şi să bei un pahar de apă, altfel se pune problema când vine vorba de copil. Specialiştii spun că startul în viaţă este definitoriu. El are nevoie de o atenţie specială, cel puţin până la 4 ani. Şi de-ar fi numai alimentaţia, dar nu, copilul are nevoie de vaccinuri, de haine în fiecare sezon, că el nu ştie şi creşte văzând cu ochii, de educaţie, etc… toate astea costă iar statul român se gândeşte să-i ajute numai pe cei ai căror părinţi trăiesc din ajutoare sociale. Că altfel nu-mi explic cum poate o familie din trei persoane să aibă un venit sub 550 lei/membru de familie.

Fac parte dintre femeile care gândesc că cel mai bine pentru un copil în primii ani este să aibă mama alături. Cine îl poate îngriji mai bine? Asta dacă-ţi permiţi. La americani te duci la muncă după trei luni de la naştere. La noi şi dacă vrei treaba asta nu prea ai cum. Nu există nici un ajutor pentru mamele tinere. Unde laşi un copil de câteva luni? Părinţii sunt nevoiţi să muncească până la 65 de ani, înainte mai aveai o şansă dacă mama-bunică avea vechime, să rămână acasă şi să te ajute. Acum e mai greu dacă nu imposibil. Aşa că cele mai multe mame tinere optează pentru cei doi ani sperând să se rezolve ceva între timp, numai că la noi nimănui nu-i pasă. Aţi mai văzut creşe? Eu nu. La doi ani grădiniţele (de orice fel ar fi) strâmbă din nas, e prea mic şi nu te poţi înţelege cu el. Ce faci? N-ai pe nimeni cu care să-l laşi în timpul când eşti la servici. O bonă de încredere (dacă îţi permiţi) e greu de găsit. Cele mai multe vin să-ţi ia banii şi nu prea se dau în vânt după copii mici aşa că îţi asumi un risc, dacă ţi-l asumi. Până la urmă dacă pui în balanţă costul unei bone şi salariul tău vezi că este mai bine pentru cel mic să rămâi alături. Până când? Ei bine, după mine un copil devine aproape independent pe la 10 ani. De-abia atunci începi încet-încet să-l laşi singur să se deplaseze în diverse locuri. Dar şi-atunci ai inima strânsă.  Dar repet, ce poţi să faci când ai un copil mic şi pe nimeni în ajutor? Nu ştiu.

De-asta spun că aceste mame care aleg să rămână acasă trebuiesc înţelese. Ar trebui ca noi să milităm pentru un sistem care să ajute femeile să se întoarcă la muncă. Din experienţa mea spun că sunt diferenţe între un copil a cărui mamă a stat acasă şi avut grijă de educaţia lui şi un altul care a trebuie să se descurce cum a putut. O mamă care stă acasă, o mamă cu un minim de educaţie şi cu oreşce posibilităţi financiare, va avea grijă ca puiul ei să meargă la diverse sporturi, cursuri de artă şi altele ajutându-l în căutarea propriei personalităţi. Celălalt va face ce va putea. Să mai spun că la americani, în caz de divorţ, munca unei mame casnice este echivalată la un salariu de 120000 de dolari pe an. Ceea ce e foarte mult şi arată cât de importantă este o mamă casnică. Dacă îşi permite.

De fapt stau şi mă gândesc, o familie tănârâ care n-are nici un ajutor şi tocmai a adus pe lume un copil ce poate face? N-am găsit un răspuns ci doar alte şi alte întrebări. Vreu să mă întorc la muncă dar ce fac cu pruncul? Cu cine să-l las?

Ce înseamnă să fii acreditat.

De câte ori am avut prilejul să intru într-o instituţie de genul ăsta, recunosc – nu de multe ori, am văzut agăţate pe pereţi duverse diplome şi acreditări. N-am stat să le citesc. Am presupus că sunt adevărate. Ce poţi să faci dacă vrei să verifici instituţia respectivă? Să suni la ministerul muncii, sănătăţii, educaţiei? Nu ştiu, dar poate ştie careva. De obicei mergi pe încredere fiindcă e vorba de o activitate cu impact şi presupui că statul, dornic de taxe, nu e chiar orb, mut şi surd.  Se pare că mă înşel. Grădiniţa aceea unde copii erau maltrataţi nu era acreditată. Sunt voci care susţin că părinţii erau datori să verifice. Părerea mea e că nu e chiar aşa. O grădiniţă presupune un număr mare de copii. Sunt copii de 3-4-5 ani organizaţi pe grupe. Dacă e să luăm în calcul câte 10 copii la fiecare grupă, şi să presupunem că aveau două grupe pentru fiecare vârstă ajungem la 60 de copii. Ei bine copii ăştia trebuiau să mănânce, să doarmă şi să aibă şi un spaţiu de joacă afară. Pentru asta trebuiau săli de curs şi de masă, trebuia o bucătărie, adică un spaţiu destul de mare ca să nu poată trece neobservat. Ca părinte verific sălile de curs, modul cum se găteşte şi cum se serveşte masa, locul unde pruncul va dormi la prânz, curăţenia şi aspectul celor care trebuie să aibă grijă de el, nu mă gândesc la acreditări pentru că o asemenea activitate, zic, e majoră şi nu e o vânzare de ciorapi la colţ de stradă.

Dar, cum poate o asemenea instituţie, care, presupun că avea şi firmă, să funcţioneze fără să aibă toate formele legale? Hai că eu, ca părinte, nu mă duce mintea, dar statul român? Cel care mă freacă pe mine pentru ultimul leu câştigat ce făcea? Există câte un inspector fiscal pentru fiecare stradă, că nu ştim şi că nu îl vedem fizic este altă poveste, dar cu acel inspector ar trebui să discutăm tot ce este legat de impozite pe terenuri, clădiri şi alte bunuri pe care le avem. Pe strada de care răspunzi tu se deschide o grădiniţă şi tu nu ştii? La fel de bine se putea deschide şi o fabrică de nu ştiu ce. A cui e datoria să verifice dacă instituţia, care o fi aia, are îndeplinite toate formele legale? La un buticar de colţ de stradă garda financiară îl întreabă de toate cele, de la preţuri care musai să fie vizibile până la condiţiile în care îşi ţine angajaţii şi unde îşi aruncă gunoiul. Aici, unde era vorba de copii, cine a verificat şi cum?

De fapt nepăsarea în rândul funcţionarilor este atât de mare încât nu există cuvinte. După mintea mea fiecare sector ar trebui să aibă o singură clădire unde să-ţi poţi rezolva toate problemele, fiscul, pensiile, handicapurile, şi ce o mai fi să fie la un loc. Nu să alergi de nebun dintr-o parte în alta a oraşului. Cât despre modul cum eşti tratat, sunt multe de spus. Am mai povestit că am depus actele ca să obţin grad de handicap pentru tata. Când am înscris dosarul am depus o serie de acte în copie, după buletin, după decizia de pensie, după ieşirile din spital, în fine tot ce mi-au cerut. Când s-a finalizat dosarul am fost sunată că mai trebuie să aduc un rând de acte. Acum. Da acum.  Nu aveam cum să ajung tocmai atunci iar răspunsul a fost chiar obraznic, treaba Dvs. o să pierdeţi luna mai. Adică cum, treaba mea? Dacă tu mă suni şi-mi spui acum, eu pot să zbor ca să ajung la tine şi nu vreau? Eram în Berceni iar părinţii stau în sectorul 6, centrul de handicap fiind la apusului, cam jumătate de oraş. După ce am tras aer în piept i-am sunat. Nu pricepeam de ce trebuie să mai duc un rând de copii după nişte acte care se aflau la dosar verificate şi super verificate. Fiindcă trebuia, fără explicaţii. A doua zi când am ajuns am fost luată la rost, Dvs. sunteţi doamna care punea întrebări ieri? Eu sunt. E vreo problemă? Păi … să vedeţi că asta e procedura, bla-bla… Procedura era şi este o tâmpenie. Fie, puteai să-mi ceri să depun copiile în două exemplare, fie, puteai să faci o copie după ele. Că trebuie să completez o cerere. O cerere completasem şi când am depus actele plus o împuternicire că eu sunt persoana de legătură în calitate de fiică. De-aia m-au şi sunat pe mine. Mi s-a făcut lehamite, am mai completat aceeiaşi cerere iar, am mai depus un rând de copii plus un dosar şi am intrat în posesia certificatului, certificat pe care trebuie să-l depun acum la fisc şi la casa pensiilor, locaţii îndepărtate faţă de centrul de handicap. Iarăşi nu pricep de ce. Discutăm de servicii aflate sub auspiciul primăriei, mă gândesc că un scan după certificat putea fi trimis şi la pensii şi la fisc de către centrul de handicap, nu costa nimic şi era foarte simplu într-o eră digitală. Da de ce să fie simplu când poate fi complicat? Majoritatea dintre noi avem un program care se termină în jurul orei 16, alţii şi mai târziu, toate, dar toate instituţiile publice îşi termină programul la 16.30 – maxim 17. iată deci, cum trebuie să-ţi iei o zi liberă ca să rezolvi o treabă ce putea fi rezolvată printr-un mail.

Ne mirăm că o grădiniţă poate funcţiona fără acreditare. Într-o eră supertehnologizată orice se poate întâmpla, chiar şi să nu vezi lucruri ce se întâmpplă sub nasul tău.

Promisiunile sunt pentru proşti,nu?

Cred că România este o ţară a promisiunilor neonorate, de la factorii de răspundere la oamenii obişnuiţi. Toată lumea promite, aşa … de amorul artei, dacă totuşi îi aduci aminte cuiva, că la un moment dat a zis una sau alta se încurcă în nşpe mii de explicaţii. Mersi, nu mă interesează.  De ce trebuie să dechizi gura fără să gândeşti? Tot aşa cred că, alături de Caragiale, Muşatescu a surprins bine esenţa noastră. Zilele astea mi-am amintit de Titanic-vals, piesa aceea a lui Muşatescu unde nenea Spirache le cere alegătorilor să nu-l voteze. Surpriză, tocmai de aceea nenea Spirache este ales. Cam aşa cum s-a întâmplat cu Mircea Diaconu zilele astea. Spunem şi ieri că Mircea Diaconu m-a dezamăgit declarând că nu câştigat nimic decât responsabilităţi. Adică nu ştiai în ce te bagi? Nu ştiai ce vrei? Sau ai făcut totul pentru a-i arăta PNL-ului ce a pierdut? Greu de spus, măcar nenea Spirache era sincer. Tot domnul Diaconu spunea mândru că, în această campanie a lui, atunci când era pus în faţa unei plângeri menţiona că nu are cum să ajute. De acord, dar ai fost  senator  (de Argeş), atunci ce ai făcut? De ce nu ai ajutat oamenii atunci? Nici atunci nu puteai sau cum? De fapt ce ai făcut concret? Dincolo de declaraţii belicoase şi de plimbat cu un ARO vechi, că de, şade bine să fii un bun român.

Mă mai gândesc că fiecare partid are angajaţi nişte consilieri, specialişti adică, care se ocupă de sondaje, de imagine, de protocol. Oamenii ăia au datoria să-ţi explice ce şi cum, de la norma de comportament până la cuvintele care îţi ies din preţioasa guriţă. Dacă eşti agramat trebuie să corecteze, dacă eşti impulsiv trebuie să te tempereze, etc … oamenii ăştia trebuie să devină un fel de umbră a ta şi trebuie să fie specialişti.  Nu-mi explic cum Ponta poate să declare senin (şi cretin aş adăuga) că nu a votat mai niciodată candidatul propriul partid la preşedenţie fără ca partidul să-l pună la punct.  Ce să gândească alegătorul? Eu una m-aş gândi că dacă tu, capetenia de clan, nu îţi apreciezi proprii candidaţi de ce aş pierde timp ca să merg la vot pentru tine? Pe urmă PNL-ul. Antonescu trebuia sancţionat de când l-a ales pe Tudor Chirilă ca exemplu de urmat în viaţă. La naiba, nu ai 30 de ani, eşti om matur şi de unde şi până unde o asemenea preferinţă? Ai în spate un partid pentru care oameni excepţionali au murit în puşcăriile comuniste iar tu alegi Tudor Chirilă? Pe urmă, din 2012 încoace mi-l scoţi periodic din dulap pe Johanis. M-am cam săturat. O fi el neamţ dar este educat în România. Demisia ta, după ce ai distrus partidul liberal, mi s-a părut necesară. Mai mult, alianţa cu PDL mi se pare o porcărie. Laudele trimise pe FB de Johanis mă fac să mă gândesc că ai anumite obligaţii faţă de acest personaj, promisiuni pe care vrei-nu vrei trebuie să le duci la capăt iar pentru asta nimic nu mai contează.  Nici partidul, nici doctrina, nimic.  În spiritul acela care spune că alegătorul nu contează iar promisiunile sunt pentru proşti.

Acum, ce să spun? Şi eu am obiceiul de a face promisiuni sub un impuls de moment. Caut să îndrept treaba asta de fiecare dată când deschid gura. Doar că eu nu sunt om politic iar promisiunile mele neonorate nu privesc un popor şi o ţară. La mine greşelile provin dintr-o dorinţă de a face bine, de a ajuta, de a consola şi precis, de-a lungul timpului, am greşit. Că doar se spune că drumul spre iad e pavat cu bune intenţii.

Piaţă cu nervi sau piaţă şi nervi

Nu există să mă duc la piaţă şi să nu mă enervez. Din varii motive. De la oamenii care umblă aiurea-n tramvai printre tarabe până la comercianţii tupeişti.  Ca să nu divaghez am să mă opresc la ziua de azi. De data asta a fost o zi calmă. Am reuşit cumva să nu mă enervez în piaţă. M-au apucat nervii la ieşire, când, un vajnic apărător al legii de la poliţia comunitară se răstea la o babă. „Ce, nu vorbesc pă româneşte?”. Biata babă vindea trei flori, atât, şi pusese capul în pământ. Chiar, am mai spus pe aici, la ce foloseşte această poliţie comunitară sau locală? De ce nu alocă primăria banii respectivi poliţiei normale? Pentru că totuşi, această poliţie blamată atât de des, uneori cu motiv, are nişte standarde la care nu pot accede toţi neaveniţii. De ce spun asta? Pentru că am un vecin, genul acela interesant ca formă fără fond, ce a suspinat toată viaţa să intre în poliţie, numai că poliţia noastră nu l-a acceptat. Probabil că se dau nişte teste pe care omul nu le-a trecut. Pe bună dreptate. Este genul care dacă ar fi avut o umbră de putere în mână n-ar fi ţinut cont de nimeni şi de nimic. Trag concluzia că psihologii din poliţia română îşi fac treaba. Nu la fel stau lucrurile cu cei din poliţia locală. Mai ales că au uniforme asemănătoare. De  aici o serie de abuzuri. Ca în vorba aceea, dă-i unui prost putere şi să te ţii. Nu înţeleg de  ce trebuie să zbieri (cineva îmi spunea că numai măgarul zbiară, tocmai) la acele babe şi să nu te văd niciodată, dar niciodată, zbierând la ţiganii care vând şi ei, tot pe margine, diverse lucruri. De-aia mă apucă amocul şi nu pot, dar nu pot sub nici o formă să mă abţin. Aş dori să am un ban de câte ori m-au ameninţat aceşti oameni cu amenda. Numai că am avut grijă ca reproşurile mele să fie politicoase şi nu le dă mâna să meargă mai departe.

Hai să zicem că am ieşit cu bine din piaţă numai că totul a început la traversare. Stopul era pe roşu. intersecţia, pentru cei din Bucureşti care ştiu, de la Piaţa Sudului, e mare, cu toate astea cei care s-au aventurat pe roşu au fost moşi şi babe. Este adevărat că tu vezi maşina la distanţă, doar că maşina are minim 50 km./oră iar tu ca om, poţi să atingi, în cazul fericit, 5 km./oră. Adică tu ai făcut trei paşi, eşti la jumătate, iar maşina este lângă tine. Una dintre babele aventuroase mergea şi încet, lent, ca la plimbare, şoferul care avea verde a claxonat cu nervi şi a ocolit-o. Credeţi că am putut să mă abţin? Ei bine nu. M-am luat de ea. De ce? Stopul ţine, cel mult, un minut, ce a câştigat ea la 70 de ani fentând 30 de secunde? Pentru că tot ea era nemulţumită şi-l bombănea pe şofer, ăla având verde. VERDE. Ei bine mi-au sărit alţi moşi şi babe în cap. Ce, dacă Băsescu fură noi cu ce greşim? (nu e glumă) De-aia nu respectăm nici o regulă. Ce treabă are Băsescu cu stopul şi cu traversatul? Ce treabă are orice politician cu respectarea unor reguli? Am să precizez că nu sunt fan Băsescu, mie personal guvernul Boc mi-a băgat mâna adânc în buzunar, unul dintre noi este bugetar, fără să fie şi beneficiar de salariu nesimţit, iar 25% pe minus s-au simţit al naibii. Băsescu a făcut cel mai mare rău acestei ţări. Ei da, că restul în 25 de ani au făcut numai bine. Că Ponta o să creeze industria înapoi şi-o să fie, şi-o să fie …  Iliescu ne-a dat de nu mai putem. Ei bine, când am ajuns la tătucu a fost gata. Cum să mă iau de Iliescu? Cum? Asta e de-a lu Băse, că uite seamănă cu Elena Udrea. Nu semăn. Nu sunt blondă şi nu sunt slabă şi, mai ales, nu sunt tâmpită. Da de Mircea Diaconu ce spui? Nici ăla n-o fi bun. Păi nu, dar nu mai avea sens să explic. Un actor de liga a II-a care spune că nu a câştigat nimic decât responsabilităţi, asta după ce a reuşit. Uite, de oameni de-aştia mi-e scârbă. Când te-ai înscris în această cursă nu ştiai pentru ce te-ai înscris? Ai descoperit acum ce răspundere uriaşă va apăsa pe umerii tăi.  Pe cuvânt? Nu te-ai gândit nici o clipă, dar nici una, că salariul de 6000 de euro sună bine? Acu descoperi că … vai! ce de răspundere. Succesuri! Puteam să epxlic toate astea? Probabil că aş fi putut să predic în pustiu cu riscul a fi linşată de nişte moşi şi babe care, nici într-o viaţă, nu au învăţat că pe roşu nu se traversează  dar ţin lecţii de morală tinerei generaţii. Vai de capul nostru. Ca popor.

Şapte ani de-acasă

Mi-am adus aminte că am mers zilele trecute mult prin Bucureşti cu RATB-ul. Pentru că nu eram contra-cronometru îmi permiteam să nu alerg după autobuz. Aşa s-a întâmplat să petrec zece minute alături de trei tineri. Cât să fi avut? 16-17 ani. Frumoşi, înalţi, îmbrăcaţi cu gust. Numai că, în acele zece minute am auzit de nu ştiu câte ori „morţii mă-tii”, băgat şi scos plua, astfel încât un „frate!” aruncat  din când în când suna frumos. Nu se certau aşa cum s-ar putea crede, vorbeau despre o melodie, un fel de bumtzi-bumtzi cum ascultă de obicei, şi despre nu ştiu ce joc dar, după fiecare cuvânt era un mort şi-o pluă. Mi se pare absurd să te adrezi altcuiva cu „du-te mă în morţii mă-tii” iar ăla să se poarte ca şi cum ar fi o vorbă de alint. Oare ei conştientizează ceea ce spun? E vorba de cei şapte ani de-acasă?

Am să precizez cu tărie că nu fac parte dintre cei care spun că noi … pe vremea noastră. Nu eram mai buni, eram tot tineri şi cu capul în nori. Povestea asta cu … pe vremea mea se citea e un mit. Nu toţi, cei din generaţia mea citeam. Cunosc persoane de vârsta mea care recunosc că nu au citit. Îmi aduc amintea că în clasa a zecea (adică 83) ne-au dus obligat la un spectacol al teatrului Bulandra, sala grădina Icoanei, spectacol pus în scenă de Florian Pittiş, în care se vorbea despre istoria Beatles. Ce ştiam noi de Beatles? Unii ştiam, dar majoritatea nu erau interesaţi aşa că, după un sfert de oră, când această majoritate a priceput despre ce este vorba, a început o foială şi-un râs în sală încât bietul Pittiş nu a terminat spectacolul. Cred că atunci şi-a zis că totul este pierdut cu generaţii atât de nepăsătoare. De altfel, aucm când scriu îmi dau seama de măreţia spectacolului, de frumuseţea gestului celor ne-au dus acolo (chiar forţat) într-o vreme când informaţiile erau super cenzurate, doar că nu poţi culturaliza oamenii cu forţa. Aşa cum facem şi noi astăzi. Să nu uităm că manele precum Magdalena, Prinţişorul, Ochii tăi şi mai sunt câteva pe care nu ştiu cum să le numesc, au vechime, geneza lor se pierde în negura timpului, erau ascultate pe vremea tinereţii mele că nu toţi eram fani ACDC sau Leed Zepelin sau … şi nu toţi mergeam la teatru.

Stând în staţia RATB încercam să mă văd la vârsta lor. O, şi eu am făcut o grămadă de lucruri neortodoxe. Şi noi eram vijelioşi, ne certam cu moşii şi cu babele, ne făcea o plăcere deosebită să-i hârâim aşa … de amorul artei, răspundeam obraznic dacă eram certaţi, etc …  Mi-am amintit că la acea vârstă am hotărât cu o prietenă să ne îmbătăm. Ca să vedem cum e. Nu prea ne-a plăcut că se învârtea patul cu noi şi ne-a fost rău. La vârsta aceea m-am tuns atât de scurt că am orpilat-o  pe diriga. Nu prea aveam ce să fac. Peste vară mă vopsisem. Părul nu crescuse atât de mult când am început şcoala şi mi s-a pus în vedere că nu voi mai fi primită la cursuri din cauza vopselei. Era la începutul clasei a unsprezece. Ce puteam să fac? M-am tuns. Scurt, scurt, de m-a întrebat diriga dacă m-au văzut ai mei. Păi … tovarăşa (aşa ne adresam pe atunci unul altuia, nu?) dirigintă altfel nu mă primeaţi în şcoală. N-a mai zis nimic. Mie însă mi se părea un gest de protest la adresa regimului. Prea trebuia să fim toţi la fel. De, eram tineri. Aşa cum erau şi tinerii de lângă mine. Cu toate astea ceva nu-mi convenea şi a durat până să-mi dau seama ce anume. Noi nu înjuram. Nu aveam expresii de sfinţi şi morţi în vocabular. Poate că îl foloseam pe ăla cu coarne din când în când şi un sictir dar ne opream aici. Înjurăturile ni se păreau … urâte şi rele. Să fie cei şapte ani de-acasă? Cred că da. Nici părinţii nu obişnuiau să se înjure, ni se ţineau lecţii despre comportament, etc… şi asta când toată lumea se declara atee, când mersul la biserică se considera un risc. Acum toţi cică suntem credincioşi, mergem la biserică cu evlavie şi poate că de-asta, cunoscând mai bine sfinţii din calendar, ne-am îmbogăţit limbajul.