Ultimul clopoţel – impresii

Am terminat liceul. Ne mai aşteaptă examenele, numai că, până atunci, am sărbătorit cu fast încheierea cursurilor. Pentru cei care vor trece prin asta pregătiţi-vă sufleteşte de o mare alergătură.  Cu ce am rămas? Cu nimic. Într-un fel am un gust amar. Deşi au trecut 25 de ani de la revoluţie am rămas ancoraţi în acelaşi limbaj de lemn. Sinceritate? Spontaneitate? Empatie? Sunt cuvinte pe care adolsecenţii nu le prea cunosc. Iar aici, alături de profesori şi societate avem şi noi părinţii o parte de vină.  Am să scriu despre plusuri (puţine) şi minusuri (mult mai multe).

PLUSURI: orice s-ar spune calitatea profesorilor este definitorie. Înafară de orice, majoritatea sunt oameni buni şi bine pregătiţi. Am mai spus că fiica mea nu a făcut meditaţii, aşa că, dacă are rezultate bune ele sunt rezultatul muncii profesorilor şi a eforturilor ei.  M-a impresionat în mod deosebit gestul dirigintei de la ultima oră de dirigenţie. A cumpărat şi a pus în punguţe mici un cadou simbolic pentru elevii ei. Un pliculeţ de zahăr vanilat (să le fie viaţa dulce), unul de sare de lămâie (ca să nu uite că viaţa are şi momente dure dar că toate trec), câteva boabe de grâu (să aibă spor în viaţă) şi un bănuţ de 10 bani, asta pentru că ei au răspuns, în majoritate, că cel mai important lucru în viaţă este banul (hm, cam asta spune totul) iar ea a dorit să le dea primul bănuţ din viaţa lor. După mine a fost cel mai frumos gest pe care îl putea face un diriginte. Dar cam asta a fost la plusuri.

MINUSURI: ei bine aici e mult de discutat.

Cred că peste tot, în liceele din România, elevii se împart în două, cei cu foarte mulţi bani, care poartă haine de sute de euro şi primesc la majorat maşini de renume, şi cei modeşti pentru care 50 de lei contează. N-ar fi asta o problemă numai că cei din primul grup fac legea. De la bătutul din picior că vreau note mari, că de, aduc beneficii şcolii, până la decizia unde şi cum se face balul de absolvire. Practic, ceilalţi, majoritari sau nu, nu au nici un cuvânt de spus. De cele mai multe ori nici profesorii. Există în cel de-al doilea grup o dorinţă acerbă de a face parte din primul, iar părinţii subscriu, cu eforturi financiare deosebite, la idee. Adică cum? Noi suntem mai proşti? Copilul meu merită ce-i mai bun. Poate că ar fi mai simplu să-i explici copilului că o prietenie nu ar trebui să se bazeze pe haine de firmă, pe excursii peste hotare, pe cluburi de fiţe şi altele. Ci pe sentimente sincere şi pe valori adevărate. Poate că e greu, poate că e mai comod să renunţi la tine pentru ca să-i asiguri adolescentului un loc – tolerat, în barca celor cu bani. Pentru că în această lume lipsită de valori, de empatie, de principii asta înseamnă,  dacă nu faci parte cu adevărat eşti doar un tolerat căruia nu-i va simţi nimeni lipsa, în cazul în care nu mai poţi şi nu mai poţi financiar. Oare asta ne dorim pentru ei? Altfel nu-mi explic replici de genu „a, X, ai venit, însfârşit arăţi şi tu a om”. Adică? Este o replică dată la bal unei fete şi se voia admirativă. Dar până acum ce am fost? Sau, am făcut sacrificii să venim, doar pentru participare s-au plătit 300 de lei, şi, o cunoştiinţă ne-a făcut rochia şi toată lumea rămas suprinsă. Chiar? Dacă nu am cine ştie ce posibilităţi financiare înseamnă că sunt prost? Sau că nu ştiu ce anume e bun? Banii aduc după sine totul? Inclusiv bunul simţ? Pe bune?

Pe urmă aceeaişi limbă de lemn. Elevii forţaţi să ia cuvântul. Ce putea să spună decît să adreseze mulţumiri profesorilor, bla-bla, oare nu se putea trece peste? Era atât de necesar să-i obligăm să spună minciuni? Pentru că erau minciuni. Cumva îmi aminteam de şedinţele de partid când toţi eram obligaţi să gândim la fel. Discursuri ale şefei de promoţie, ale nu ştiu cui, ale directoarei, discursuri fade, lipsite de esenţă. Mulţumiri peste mulţumiri şi lacrimi de crocodil. Plângeau copilele astea de ziceai că se sfârşeşte lumea. Nu e un capăt de drum, e o intrare în viaţă, un alt început. De ce să plângi atât de tare când te exprimi cu „succesuri” (EBA are urmaşi) şi spui numai prostii. Pentru ca la final cei cu bani, vedetele, să dispară împreună fără să adreseze un rămas bun celorlalţi. Din bun simţ. Am plecat cu un gust amar, cu creierii varză de eterna melodie cu anii de liceu, de imnul naţional, că nu se face să începem nimic fără intonarea imnului (mai lipsea să chemăm popa), cu gaudeamus şi cu nişte adolescenţi care nu ştiu să se preţuiască unii pe alţii dincolo de numărul banilor.

Anunțuri

2 comentarii

  1. buna dimineata! ca mama, am trecut si eu prin asta acum 3 ani, chiar inteleg ce spui.
    cu sincera rautate, mi-e drag sa-i vad acum pe cei „din barca cu bani” cat de dezorientati sunt la terminarea facultatii pe care au facut-o (cu bani). dar intra ei parintii in actiune si-i vedem maine-poimaine angajati in te miri ce posturi „la stat” – primarii, adm. financiare…
    si cum sa nu-mi gonesc copilul din tara asta?!

    • perfect de acord cu tine. credeam că sunt singura „nebună”. cât despre orientare după terminarea facultăţii sunt sigură că ăştia sunt specialiştii de mâine. cunosc un caz care nu a luat bac-ul decât a patra oară după ce l-a mutat taică-su la un grup şcolar de prin ilfov. dar acum e la facultate, viitor specialist în drept. şi, apropo, cu lebăda neagră mă chinui eu acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s