Munca mea

Moise Guran spunea, zilele trecute, că nu patronul ne plăteşte ci calitatea muncii. Aşa o fi? Teoretic aşa e, da practic? că e ştiut că teoreia ca teoria, practica ne omoară. În pline criză de locuri de muncă trebuie să fii olimpic ca să dai cu flit la oferte. Cum marea majoritatea dintre noi nu suntem genii acceptăm de frică. O frică întemeiată, mai sunt alţii zece care pot face munca noastră. Au murit genii şi totuşi ştiinţa a mers înainte nu o să stea lumea în loc pentru un anomim ca mine. Şi-azunci? Ce importanţă mai are munca mea? Nici una, ca să nu ne mai facem iluzii.

Tot teoretic ar trebui să cerem patronului să avem cât mai mult pe cartea de muncaă. Nu de alta dar ne va ajuta la pensie. Ei şi? Dacă eu câştig 1000 de lei pe lună 30% îi datorez, statului, Procentul e mai mare dar eu am luat cifra cea mai rotundă. Adică rămân în mână cu 700 de lei. Pe ăştia 700 îi cheltui. Ar mai trebui să scad din ei 24%, TVA-ul, cel care se întoarce la stat. Şi uite cum rămân, de fapt, cu cu 532 de lei din munca mea plătită cu 1000. Adică jumătate io, jumătate tu. Plus ce ar mai trebui să dea şi angajatorul, iată cum, pentru 1000 de lei, eu rămân curat, dar curat cu vreo 200 lei. E corect? Şi asta pentru o muncă necalificată. Cât ar trebui să cer pentru o pregătire superioară? Zic. Voi ce credeţi? E corect? Că s-a redus TVA-ul la pâine şi tot aceiaşi bani îi dau.

E ca în povestea care mi-o spunea tata. Ei au fost sub austro-ungari, iar moş Gavril făcuse primul război în munţii Italiei. Acolo, toate ca toate dar setea îi omora. Împăratul, când a trecut trupele în revistă, s-a oprit în faţa trupelor române, Soldaţii români au ieşit din front şi s-au văitat de foame şi de sete. Împăratul a făcut un bulgăre din zăpadă şi l-a dat comandantului să-l dea din mână în mână până la ultimul soldat. Bulgărele n-a mai ajuns la soldat. Vedeţi? a spus împăratul, de la împărăţie a plecat raţia voastră, de ce n-a mai ajuns întrebaţi comandanţii. Ei, dar astea erau poveşti pe care moş Gavril le spunea înainte de al doilea război unor copii care treceau prin faţa morii lui în drum spre cinematograful din oraş, leşinaţi după filme americane. Şi vă dădea bunica bani pentru filme? Duminica, după ce munceam în gospodărie o săptămână, ne dădea întodeauna bani de un film şi de un sirop cu sifon, iarna ne duceam traşi pe sanie de cîine. (aveau un mirotic românesc, de-ăla de se bătea cu ursul, şi care avea, drept hrană, o găleată de lapte pe zi, că aveau lapte în prostie). Pe drumul ăsta spre oraş îi oprea moş Gavrilă, le spunea o poveste, după care, pentru că era morar,le mai dădea şi el câţiva firfirei să aibă. Da astea sunt poveşti. Din păcate noi nu mai credem în ele.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s