Averea ceauşeştilor

Pentru mine regimul comunist n-a fost bun, nu l-am iubit deşi, pentru că mama lucra în comerţ, nu am avut mari lipsuri. Nu l-am iubit pur şi simplu, poate şi pentru că nici ai mei nu l-au iubit. Chiar dacă nu am făcut foamea cum s-ar spune, tot era frig în case, tot se lua curentul, tot nu aveam gaze, tot nu găseai nimic de cumpărat. N-am să uit cât trăiesc acele alimentare goale, da goale, cu creveţi şi borcane de gem aşezate pe rafturi ca să nu fie pustiu. Şi câte şi mai câte. Am urât aceea exprimare greoaie, am urât inculţii activişti de partid, chiar şi în 89 tot inculţi şi neamuri proaste erau, am urât faptul că nu aveam acces la informaţie, că nu se putea citi o carte, Doamne cât am urât acele zile. Tinereţea mea s-a spulberat sub tot felul de interdicţii care mai de care mai absurde, desprinse parcă dintr-un roman de Kafka. De-asta am să spun că noi decreţeii am fost şi suntem generaţii de sacrificiu.  Dar nu despre asta e vorba. Când m-am născut ai mei locuiau la demisol dintr-un bloc situat lângă Dorobanţi. La etajul unul locuia  fostul proprietar. Da, citiţi, bine, fostul proprietar. Un om taciturn, scăpase cu viaţă din puşcăriile comuniste, căruia i se permisese să ocupe două camere la comun, împreună cu familia, în blocul pe care îl construise. Nu-l ţin minte, dar tata vorbea cu el şi îmi spunea că era un om care-şi privea averea şi suferea. Nu era un singur bloc, era un careu de blocuri, era munca lui de o viaţă făcută praf de nişte neica nimeni, coate goale, maţe fripte. Să menţionez ca fapt divers că acele blocuri aveau centrală proprie pe gaze iar cămăruţa pe care o ocupam noi, că erau mai multe,  trebuia să fie a fochistului blocului. De fapt în acel demisol ar fi stat cei care deserveau blocul, alături de fochist,  portarul şi nu mai ştiu. Acele camere aveau calorifere, baie şi bucătărie. Burghezii ăştia nenorociţi care-şi explotau slugile.

Ei bine urmaşii acelui om au tot dreptul să ceară proprietăţile strămoşului lor, este munca unui om luată cu japca. Dar ce avere cere Valentin Ceauşescu? A da, la Scorniceşti ţăranii umblau cu opere de artă în braţe, nu? Să nu uităm că discutăm de un om al cărui tată – e vorba de n.ceauşescu, de beat, a dat acelaşi nume la doi dintre copii săi, că ceauşescu era general maior al armatei române în 52 şi că dacă îşi dorea să stea într-o anume casă venea noaptea securitatea şi-i scotea pe proprietari afară doar cu hainele de pe ei. De milă li se repartiza o cămăruţa soioasă într-o mahala, iar vaşnicul reprezentant al partidului intra în casă mobilată, utilată, decorată pe pereţi cu opere de artă, devenite de-acum proprietatea lui. Deci, ce avere are această familie de se judecă Valentin cu statul român? Cică a recuperat 41 de tablouri şi mai are unul. Cum a intrat în posesia lor? A avut acte? Le-a cumpărat? Le-a moştenit? Să fim serioşi. Cu ce tupeu le ceri înapoi când ştii că sunt oameni care au murit pentru că n-au vrut să cedeze? Discutăm de un cismar şi de o ţesătoare, de unde opere de artă? Operele alea, dacă nu li se găsesc proprietarii,ar trebui să revină statului român iar Valentin să ceară drepturile în satele acelea uitate de lume din Bărăgan. Acolo e averea lui, nu ce a luat maică-sa şi taică-su cu japca. Casa în care a stat, a muncit pentru ea? S-a zbătut familia asta să facă ceva cu mânuţele lui în toată viaţa? A, matrapazlâcuri, intrigi, tot felul de porcării ca să acceadă la putere )ăia bătrâni) da, dar nimic constructiv nici pentru popor, nici pentru ei, ca familie. Mai mult a făcut tata, care a refuzat să fie chiriaş la stat şi, în 70 a făcut credit pentru casă. A plătit la ea până în 90. Chiar spunea în particular că nu vrea să datoreze nimic comuniştilor, tata care s-a adresat unui director, în prezenţa activistului de partid cu domnule. I s-a atras atenţia că în societatea comunistă toţi sunt tovarăşi. Tata s-a întors spre activist şi l-a întrebat calm. Dacă-i aşa poate îmi spuneţi ce tovărăşie avem noi doi, domnule? Ăla n-a mai ştiu ce să zică şi-a tăcut, pe urmă directorul l-a întrebat pe tata de ce a făcut asta? Poate că m-am săturat de atâta tovărăşie. A avut curaj să spună asta. N-a păţit nimic pentru că probabil acel activist nici n-a înţeles prea bine despre ce era vorba. Şi da, am cunoscut activişti de partid, în ultimii ani de dinainte de revoluţie, ţărani proşti unşi de partid cu o spoială de domnie. Nu am văzut unul mai breaz. Agramaţi e puţin spus. Oamenii ăia au rămas în case naţionalizate, acum sunt proprietari şi posesori de opere de artă, urmaşii lor ne conduc, se vede, da ei tot tovarăşi se consideră deşi, acu, dacă nu le spui domnule se supără.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s