Şcoala de altădată

De mai mult timp mă gândesc că suntem depozitarii unor amintiri, mai ales noi, cei de aproape 50 de ani. Cumva am discutat cu părinţii şi bunicii şi mai ştim una sau alta despre o perioadă când în România era bine. Sunt păreri care spun că şi atunci era greu. De acord, dealtfel pentru omul simplu niciodată, sub nici o orânduire, nu a fost uşor dar nu existau atâtea discrepanţe ca în ziua de azi. Fiecare îşi ştia rolul în societate şi nu dorea să pară altceva decât ceea ce era. Oricum ar fi părinţii mei, oameni simpli, unul din Bucovina, celălalt din Bărăgan îmi spun că nu ştiu ce e aia foame. Că în coplărie au fost sătui de lapte, brânză, ouă şi mămăligă.  Dar, să revin la subiect.

Ţăranul român nu dădea pe bânci să-şi dea copii la şcoală. Îi lăsau să facă primele două clase, ca să ştie să scrie, să citească şi să facă socoteli şi cam atât. Aveau nevoie de forţă de muncă în gospodărie. La tata, în satul acela din Bucovina, şcoala din sat avea 7 clase, de ciclul primar se ocupa soţia directorului, dna învăţătoare, de ciclul gimnazial se ocupa directorul însăşi. Nu erau mulţi copii astfel încât toţi în căpeau într-o singură clasă, aşezaţi pe rânduri în ordinea anilor de studiu. Adică erau două clase de studiu, una pentru cel primar, a doua pentru gimnaziu. Caiete? Bunica le cumpăra câteva la început de an şi erau datori să aibă grijă de ele. De altfel, în primele clase scriau pe tăbliţe. Tot bunica a fost cea care a dorit din suflet ca ei să înveţe, dar ea era alt aluat pentru aceea lumea a satului de atunci. Existau pedepse corporale în şcoală, trasul de perciuni, linia la palmă şi altele iar copii nu prea îndrăzneau să ridice privirea la cadrele didactice. Cu toate astea, aceşti profesori selectau copii cu adevărat valoroşi şi-i propuneau pentru liceu. Nu puteai să pleci la liceu, să susţii examenul de amitere, dacă nu te recomanda şcoala din sat. Tata îşi aduce aminte de fratele cel mare, spune că era cu adevărat sclipitor. Avea un singur caiet pe care nu-l aducea acasa (acasă aceşti copii trebuiau să muncească, nu aveau timp de teme şi lecţii), îşi făcea temele în pauzele dintre ore şi apoi lăsa caietul ascuns într-o crăpătura a băncii. Pur şi simplu era sclipitor.  De aceea directorul şcolii din sat l-a recomandat pentru liceu. Chiar dacă câştigai o bursă, această bursă îţi asigura cursurile, un loc în internat şi cam atât, pentru cantina internatului părinţilor li se dădea o listă cu alimentele ce trebuiau asigurate pentru un an şcolar, plus alte cheltuieli. Nu era simplu să ţii un copil în şcoală. Pentru cei de acasă era o cheltuială substanţială. Fratele tatălui a intrat la şcoala normală de învăţători de la Fălticieni, pe care a absolvit-o în 1948. Ce a urmat e o altă poveste pentru altădată.

Tata în schimb era tehnic. Pe vremea războiului aveau alături un neamţ ce se ocupa de cariera de piatră. Tata îşi construise din resturi de scândură o moară în miniatură, neamţul l-a întrebat cine l-a ajutat. Cine să-l ajute? Ei, moşică, a zis neamţul, pe ăsta, după ce termină 7 clase îl iau în Germania. Tata a terminat 7 clase în 1948. Neamţul nu mai era demult iar tata a primit recomadare pentru o şcoală de mecanici de locomotivă aflată la Câmpulung. Aflat la examen i-a ieşit în cale unui activist de partid pe nume Buzilă (îl ţine minte şi acum) care l-a întrebat dacă ştie cine e dr.Petru Groza. Nu ştia. Şi a început activistul cu duşmanul poporului care îşi strecoară copii printre copii sărmani, şi lupta de clasă şi altele. Cert e că directorul şcolii i-a pus bagajul în braţe şi l-a trimis la gară. Nu i s-a mai permis să susţină examenul. Ca să nu piardă anul bunica l-a dus la o şcoală de prelucrare a lemnului din Frasin. Un fel de profesională. Şi acolo a dat peste Buzilă, şi după 65 de ani îşi aminteşte spaima pe care a încercat-o când l-a văzut. S-a dus şi s-a ascuns în toaletă şi a stat acolo până a plecat.  Dacă mă vedea mă dădea afară şi de acolo. Unde era să mă mai duc?

Una peste alta şcoala făcea o selecţie şi recomandări. Fiecare era bun pentru ceva. Tata de exemplu nu a primit recomadare de liceu. Era un bun meseriaş. Şi asta a fost. Nu era o ruşine, era o judecată lucidă. Un alt elev, foarte bun, coleg cu fratele tatei,  nu a primit recomndarea pentru liceu, deşi tatăl băiatului, un ţăran cu o  stare materială bunicică, a cerut această recomandare. Directorul  şcolii a refuzat, acelaşi om care insista pentru alţii. Motivul? „Dacă toţi vă apucaţi de şcoli de muncit cine mai munceşte?” Greşea? Poate că da, poate că nu, dar când mă uit azi în jurul meu înclin să-i dau dreptate.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s