Ultimul clopoţel – impresii

Am terminat liceul. Ne mai aşteaptă examenele, numai că, până atunci, am sărbătorit cu fast încheierea cursurilor. Pentru cei care vor trece prin asta pregătiţi-vă sufleteşte de o mare alergătură.  Cu ce am rămas? Cu nimic. Într-un fel am un gust amar. Deşi au trecut 25 de ani de la revoluţie am rămas ancoraţi în acelaşi limbaj de lemn. Sinceritate? Spontaneitate? Empatie? Sunt cuvinte pe care adolsecenţii nu le prea cunosc. Iar aici, alături de profesori şi societate avem şi noi părinţii o parte de vină.  Am să scriu despre plusuri (puţine) şi minusuri (mult mai multe).

PLUSURI: orice s-ar spune calitatea profesorilor este definitorie. Înafară de orice, majoritatea sunt oameni buni şi bine pregătiţi. Am mai spus că fiica mea nu a făcut meditaţii, aşa că, dacă are rezultate bune ele sunt rezultatul muncii profesorilor şi a eforturilor ei.  M-a impresionat în mod deosebit gestul dirigintei de la ultima oră de dirigenţie. A cumpărat şi a pus în punguţe mici un cadou simbolic pentru elevii ei. Un pliculeţ de zahăr vanilat (să le fie viaţa dulce), unul de sare de lămâie (ca să nu uite că viaţa are şi momente dure dar că toate trec), câteva boabe de grâu (să aibă spor în viaţă) şi un bănuţ de 10 bani, asta pentru că ei au răspuns, în majoritate, că cel mai important lucru în viaţă este banul (hm, cam asta spune totul) iar ea a dorit să le dea primul bănuţ din viaţa lor. După mine a fost cel mai frumos gest pe care îl putea face un diriginte. Dar cam asta a fost la plusuri.

MINUSURI: ei bine aici e mult de discutat.

Cred că peste tot, în liceele din România, elevii se împart în două, cei cu foarte mulţi bani, care poartă haine de sute de euro şi primesc la majorat maşini de renume, şi cei modeşti pentru care 50 de lei contează. N-ar fi asta o problemă numai că cei din primul grup fac legea. De la bătutul din picior că vreau note mari, că de, aduc beneficii şcolii, până la decizia unde şi cum se face balul de absolvire. Practic, ceilalţi, majoritari sau nu, nu au nici un cuvânt de spus. De cele mai multe ori nici profesorii. Există în cel de-al doilea grup o dorinţă acerbă de a face parte din primul, iar părinţii subscriu, cu eforturi financiare deosebite, la idee. Adică cum? Noi suntem mai proşti? Copilul meu merită ce-i mai bun. Poate că ar fi mai simplu să-i explici copilului că o prietenie nu ar trebui să se bazeze pe haine de firmă, pe excursii peste hotare, pe cluburi de fiţe şi altele. Ci pe sentimente sincere şi pe valori adevărate. Poate că e greu, poate că e mai comod să renunţi la tine pentru ca să-i asiguri adolescentului un loc – tolerat, în barca celor cu bani. Pentru că în această lume lipsită de valori, de empatie, de principii asta înseamnă,  dacă nu faci parte cu adevărat eşti doar un tolerat căruia nu-i va simţi nimeni lipsa, în cazul în care nu mai poţi şi nu mai poţi financiar. Oare asta ne dorim pentru ei? Altfel nu-mi explic replici de genu „a, X, ai venit, însfârşit arăţi şi tu a om”. Adică? Este o replică dată la bal unei fete şi se voia admirativă. Dar până acum ce am fost? Sau, am făcut sacrificii să venim, doar pentru participare s-au plătit 300 de lei, şi, o cunoştiinţă ne-a făcut rochia şi toată lumea rămas suprinsă. Chiar? Dacă nu am cine ştie ce posibilităţi financiare înseamnă că sunt prost? Sau că nu ştiu ce anume e bun? Banii aduc după sine totul? Inclusiv bunul simţ? Pe bune?

Pe urmă aceeaişi limbă de lemn. Elevii forţaţi să ia cuvântul. Ce putea să spună decît să adreseze mulţumiri profesorilor, bla-bla, oare nu se putea trece peste? Era atât de necesar să-i obligăm să spună minciuni? Pentru că erau minciuni. Cumva îmi aminteam de şedinţele de partid când toţi eram obligaţi să gândim la fel. Discursuri ale şefei de promoţie, ale nu ştiu cui, ale directoarei, discursuri fade, lipsite de esenţă. Mulţumiri peste mulţumiri şi lacrimi de crocodil. Plângeau copilele astea de ziceai că se sfârşeşte lumea. Nu e un capăt de drum, e o intrare în viaţă, un alt început. De ce să plângi atât de tare când te exprimi cu „succesuri” (EBA are urmaşi) şi spui numai prostii. Pentru ca la final cei cu bani, vedetele, să dispară împreună fără să adreseze un rămas bun celorlalţi. Din bun simţ. Am plecat cu un gust amar, cu creierii varză de eterna melodie cu anii de liceu, de imnul naţional, că nu se face să începem nimic fără intonarea imnului (mai lipsea să chemăm popa), cu gaudeamus şi cu nişte adolescenţi care nu ştiu să se preţuiască unii pe alţii dincolo de numărul banilor.

Anunțuri

Căutarea sinelui – Elizabeth Gilbert

Când am auzit prima oară de cartea asta „mănâncă, roagă-te, iubeşte” mi-am zis că este o altă carte scrisă de un autor american, un best-seller de doi lei. Imediat după succesul ei s-a făcut şi un film cu Julia Roberts, un film slăbuţ departe, dar departe, de ceea ce scrie în carte. În fine, an citit-o pe net pe din lipsă de altceva numai că, spre surpinderea mea, mi-a plăcut. Mult de tot. Ce înseamnă să te cauţi pe tine şi să conştientizezi asta. Sunt trei experienţe, în Italia plăcerea vieţii şi a mâncării, în India descoperirea de sine prin intermediul unui ashram şi apoi în Bali, o altă lume, cu alte reguli, un  fel de a fi între India şi Italia. Oricum ar fi cartea merită citită. Ca femeie este imposibil să nu te regăseşti în variile ipostaze ale autoarei, o femeie ce vrea divorţul după care alunecă într-o poveste de dragoste ce o macină ca o boală grea, apoi, spre 40 de ani, îşi dă seama că nu prea ştie cine e şi ce vrea. De aici călătoria în căutarea sinelui. Îl găseşte sau nu vă las pe voi să descoperiţi. Ca să vă faceţi o imagine am să postez un citat mai lung din carte.

„Mi-am imaginat cum ar arăta portul propriei mele minţi – poate puţin ponosit, poate bătut de furtuni, dar bine situat şi cât trebuie de adânc. Portul minţii mele e într-un golf deschis, e singura cale de acces către Insula Sinelui meu, (care o fi ea o insulă vulcanică şu tânără, dar e fertilă şi promite multe lucruri bune). Insula asta a văzut multe războaie, e-adavărat, dar acum, sub îndrumarea unui nou stăpân (eu), care a institui noi reguli capabile s-o protejeze – e trup şi suflet de partea păcii. Si acum să se ducă vestea peste nouă mări şi nouă ţări – insula are legi mult mai stricte în privinţa celor care pot intra în port.

Nu mai aveţi voie să veniţi aici cu gândurile voastre dure şi abuzive, cu gândurile voastre negre ca nişte corăbii ciumate, cu gândurile voastre ca nişte vase cu sclavi, cu gândurile voastre ca nişte nave de război – toate astea vor fi respinse. De asemenea orice gânduri pline de exilaţi furioşi şi hămesiţi, nemulţumiţi şi pamfletişti, rebeli şi criminali periculoşi, prostituate disperate, proxeneţi şi fugari subversivi, nici ele nu vor mai avea loc aici. Din motive evidente, nici gândurile canibale nu vor mai fi acceptate. Chiar şi misionarii vor fi atent cercetaţi, ca nu cumva să fie prefăcuţi. Acesta este un port paşnic, calea de acces către o insulă mândră şi frumoasă care abia acum începe să cultive liniştea. Dacă veţi putea respecta aceste reguli, dragele mele gânduri, sunteţi bine venite în mintea mea – în caz contrar, vă voi trimite înapoi în marea de unde aţi venit.”

Lectură plăcută. Merită.

De ce trebuie să legalizăm totul?

Când am înscris  copilul la liceu am legalizat  certificatul de naştere cu toate că avea buletin. Când se va înscrie la facultate va trebui să legalizăm iar acest certificat de naştere deşi buletinul este schimbat şi perfect valabil. De menţionat că în ambele cazuri ţi se cer copii după cartea de identitate. Nu pot să nu mă întreb de ce e musai cerificatul de naştere şi, mai ales, legalizat, atât timp cât ai buletinul. Pricep şi eu că la naştere ţi se dă un CNP care apare în toate actele pe care le posezi ulterior.  Atunci? Când faci o copie xerox  la un act se văd clar ştampile şi semnături. După mine asta ar trebui să fie o garanţie. Poţi să ceri ca persoana să vină şi cu originalul pentru confruntare dar nu, suntem mai cu moţ. Musai legalizat. Adică alţi bani sau cum să facem să crească veniturile notarilor care, oricum,  nu sunt mici. Dacă vrei, de exemplu, să te înscrii la mai multe facultăţi, cum e şi cazul nostru, trebuie să ai pentru fiecare această copie legalizată. Dar de ce nu pot să mă înscriu cu buletinul? Doar cu buletinul? Mai ales că susţin  un simplu examen. Mai importantă mi se pare adeverinţa care atestă dacă am luat bac-ul. Susţinerea examenului nu implică nici o obligaţie a vreuneia din părţi. Şi-apoi toate datele importante se regăsesc în cartea de identitate, plus că acolo am şi o fotografie care face actul şi mai veridic. De ce acte peste acte pentru lucruri simple?

Absurd mi s-a părut când m-am înscris la un curs şi a trebuit să duc şi o copie după certificatul de naştere. La naiba, era un simplu curs, pricepeam nevoia prezentării actelor de studiu dar la ce trebuia cerificatul de naştere? Chiar dacă prin căsătorie îmi schimbasem numele ce importanţă avea? Era un curs şi atât. În baza CNP-ului din buletin poţi afla toate datele despre mine, unde am locuit, cu cine m-am căsătorit, câte credite am, dacă acest informaţii sunt relevante pentru ceea ce doresc să fac. Pentru asta tu, care ai suspiciuni, ar trebui să ai acorduri încheiate cu poliţia sau cu biroul creditelor bancare sau cu oricare alte instituţii care te pot ajuta. Că doar tot implemetăm sisteme de calcul şi de evidenţă. De ani buni ni se spune câţi bani cheltuie o instituţie sau alta cu aceste sisteme dar când te duci la ghişee funcţionarul tot în nişte catastife prăfuite caută. Asta în 2014.

Să mai spun că fiecare facultate are taxa ei proprie pentru a ţi se permite să susţii examenul? între 100-200 de lei. Poate o fi mai mult, nu ştiu chiar exact. Dar despre asta pe altă dată.

Cum vă place?

Nu, nu e vorba de bătrânul Will care ştiu că anul ăsta serbează ceva dar nu mai ştiu ce. E vorba de o poezie a unui tânăr. Fără titlu.

Întodeauna sufletul a tânjit spre înălţimi,

Întodeauna inima a dorit minuni,

Dar mintea înţeleaptă a cugetat

Că toate astea nu-s decât păcat.

Doar raţiunea pură de-ar conduce,

Ai şti întodeuna drumul la răscruce.

Căci sufletul cu inima-npreună

Sunt mult mai mari ca mintea cea nebună.

(e, la ultimul vers,, putem spune ca e ca  în sceneta aceea cu Toma Caragiu, nu a găsit altă rimă). De adăugat că e foarte tânăr iar poezioara a fost scrisă pe un bileteţel ca o dorinţă de a arăta că dacă ai oareşce talent la versificaţie poţi face o poezie la comandă pe repede înainte. Mie mi s-a părut drăguţ şi de talent. Vouă?

 

Pentru ca oamenii să nu se rătăcească …

Aseară a fost , în reluare, un episod din NCIS – anchetă militară. Nu ştiu cum vi se pare vouă dar mie îmi place teribil acest serial. În episodul de aseară, unul dintre cele mai reuşite, pe care aproape că l-am reţinut atât de mult mi-a plăcut, un lait motiv însoţea întâmplările. În Washington DC străzile au fost denumite în 1791 cu literele alfabetului. Doar că litera mare J lipsea. De ce? Răspunsul îl aflăm, firesc, la final. Unii ar spune că a fost ca o ironie la adresa judecătorului de atunci – John Jay. Poate că lua mită cu sacoşa, nu se spune. Studiind însă caligrafia secolului se poate observa că litera mare de tipar J poate fi confundată cu uşurinţă cu litera mare de tipar I. Confuzia se pare că a persistat până în zilele noastre. Observând asta, s-a luat hotărârea ca litera J să fie omisă. Pentru ca oamenii să nu se rătăcească. Nu-i aşa că e frumos? Mi-a plăcut atât de mult exprimarea asta încât o rostesc uşor în mai multe activităţi de rutină.

Dacă stai să te gândeşti un pic toate ar fi simple dacă am reuşi, mai ales în relaţiile personale – cele care contează cu adevărat, să fim sinceri. Căci ce importanţă are cantitatea de iubire dacă nu pot fi, alături de tine, ceea ce sunt.  Apoi în plan social să obţinem de la aleşii noştri aceea transparenţă necesară pentru bunul mers al societăţii. În aşa fel încât, odată ales, să ştii că va trebui să dai socoteală imediat cum ai greşit ceva nu după patru ani de mandat când oricum nu mai contează. Poate că atunci oamenii nu şi-ar mai pierde drumul atât de des.

Premier sau preşedinte?

Suntem în campanie electorală. Peste tot în oraş vezi afişele candidaţilor. Pe mine tot spectacolul ăsta mă irită. Oamenii politici de la noi mi se par mici şi aroganţi. Personaje rele din romanele lui Kafka. Le văd ca pe acele persoane mici de înălţime dar care merg cu pieptul înainte, umerii ridicaţi, atitudine de băţ în fund, sperând ca prin asta să mai câştige câţiva centimetrii în ochii interlocutorului. Nu-i câştigă. De cele mai multe ori vrei să-i eviţi dar nu poţi întodeauna. Cam aşa şi cu personajele din politica noastră.

Unul dintre afişe însă mi-a captat atenţia. Antonescu preşedinte, Johanis premier. Mi se pare afiş potrivit pentru campania din iarnă, dar ce ştiu io? Mă gândesc că invers PNL-ul ar avea mai multe şanse de câştig. Adică Johanis preşedinte. Şi aşa aş avea ezitări. E un sas crescut şi educat la noi, lozinca asta cu nemţii care ne-au condus bine s-ar putea să nu fie reală în cazul de faţă. În fine, parcă Johanis preşedinte ar da mai bine. Numai că nu-l văd pe Crin să renunţe la visele sale.  Pentru că, nu-i aşa? se doarme mai bine în fotoliul de la Cotroceni decât în cel din piaţa Victoriei?

Până una alta nu mă voi duce la nici un vot. Sunt de părere că numai un absenteism marcant va fi o bilă neagră pentru guvernare. Oricare ar fi aceea. Ştiu toate poveştile pro sau contra, doar că m-am săturat ca niciodată să nu conteze. Poate că absenţa va conta mai mult decât prezenţa. Merită încercat.

Între minune şi o minune

De câteva zile de câte ori deschid tv-ul – zbang! discuţii despre minune şi „drama” – vezi Doamne! a familiei sale.  Mut pe alte programe zbang, zbang, zbang ca o palmă peste ochi şi un răcnet în ureche. minune, minune, minune. Posturile importante de ştiri discută despre asta. Ştirile de seară musai au câteva minute alocate subiectului. Te învârţi printre reporteri tâmpiţi făcuţi reporteri de nu ştiu cine şi de ce, reporteri care-l întreabă pe unul cu apa în casă „şi? a plouat mult?”. Ăla se uită nedumerit. Ce să răspunzi la un asemenea cretinism? Pe urmă vorbim de minune, că de … i-a fugit fata. O fi ceva nemaiauzit la etnia lor. Singura. Unica.  Dau pe Nat Geo. Surpriză, un documentar despre ţiganii din America.Nu-mi vine să cred, se pare că nu există scăpare. Sunt originari din România – bunicii,  iar părinţii şi copii sunt născuţi acolo. Iete americanii! Numai că şi acolo se purtau cam la fel, doar că spaima de lege era mai mare. Nu ştiu de ce, că n-am văzut de la început, ăla bătrân din această familie era bolnav iar familia trebuia, cică după tradiţia lor, să facă un sacrificiu ritualic. Pentru asta au luat o oaie şi au crescut-o câteva zile în casă. Da, da în casă. Sună cunoscut, nu-i aşa?  Tot ai noştri sunt mai tari.  Ca …  minune.  Acu cică i-au adus acelei fete un psiholog. La ce bun? Ea face ce a făcut neam de neamul ei. Iar noi, oameni civilizaţi (aşa ne place să ne credem), le cântăm în strună când le facem raiting. Că asta presupun că se întâmplă, că altfel toate aceste televiziuni nu s-ar ţine după minune ca după un câştigător de nu ştiu ce premiu.

Pe de altă parte echipa feminină de gimanistică a României a câştigat titlul european.  Asta e o minune dacă ne gândim cât de puţin e promovat sportul la noi. Pe vremea când eram copil veneau diverse echipe şi făceau selecţii din şcoală, în clasele primare, pentru diverse sporturi. Cine era talentat sau simţea chemare mergea mai departe cine nu renunţa. Acum cică trebuie să facem campanie la nivel naţional ca să găsim copii dispuşi să facă sport. De altfel nu mai sunt nici baze sportive, nimeni nu sponsorizează echipele de club, centrele de juniori sau ce asociaţii sportive or mai fi, decât pe cele unde se face fotbal. Fotbalul aduce bani mulţi restul nu mai contează. De aceea performanţa acestor fete şi a antrenorilor lor este chiar o minune ce ne face să nu ne pierdem speranţa în ziua de mâine. Dar, despre asta o ştire de un minut, la sport, şi gata. Nici un reporter nu aleargă după ele, nu sunt aşteptate ca adevărate vedete ce sunt, nu li se iau interviuri, nimic.  Mai important e minune.