Pentru că mâine e 1 Mai

Nu am nici o nostalgie. Nu mi-au plăcut niciodată manifestaţiile astea în care eram încolonaţi şi duşi ca turma. Nu ştiu cum se face dar, deşi am trăit 23 de ani sub comunism, am reuşit să scap de ele. De 1 Mai şi de 23 August.  O singură dată m-au păcălit, în clasa a şasea, pentru un spectacol omagial din ianuarie şi, când am văzut ce înseamnă asta – la început mă bucurasem că scap de şcoală, am zis că mai bine la cursuri. Două luni de zile s-a muncit pentru acel spectacol de la Sala palatului. Zi lumină. Dimineaţa ne strângeau într-o sală de sport şi repetam o serie de figuri până la prânz, la prânz ne dădea pauza de masa, după care o luam de la capăt. Nu mi-a plăcut. Muzica era tâmpită, versurile şi mai şi, mâncarea proastă iar mişcarea … ei bine, era un oamgiu, vă daţi seama. A doua oară am zis pas, şi pas am zis de câte ori am putut.

Aşa că nu înţeleg de unde vine nostalgia asta. Zilele trecute mă uitam la acest andrei duban, scriu intenţionat cu litere mici, că nu pricep ce mare brânză a făcut acest individ de e mare vedetă. Era în studio cu Lavinia Şandru, altă … care îi spunea, la un moment dat, plină de admiraţie că o certau părinţii pentru că nu putea să recite ca andrei duban, şi exclama plină de entuziasm „şi câţi copii n-au fost în situaţia mea!”. Pe bune? Eu una n-am ştiut de acest andrei duban până acum câţiva ani. Când erau emisiunile astea la tv. ,pe vremea răposatului, la noi în casă se trecerea pe bulgari, dacă nu era nici asta se oprea tv-ui, da nu stătea nimeni să se uite la aşa ceva. Nici ziare nu se mai cumpărau că nu aveai ce să citeşti. Mai cumpăram eu Săptămâna a lui Barbu, Luceafărul şi Informaţia uneori, da Scânteia era câh. Se asculta Europa Liberă. Asta da. Cu patimă, iar vocea lui Neculai Constantin-Munteanu şi a Monicăi Lovinescu mi-au rămas pentru totdeauna în minte. Să mă certe mama sau tata că nu recit o poezie omagială în nu ştiu ce fel? Nici nu se gândeau la una ca asta. Nu le trecea prin minte.

Nu am serbat vreodată una din aceste zile, doar se bucurau ai mei că sunt liberi, în schimb ştiu că, pe 9 mai, în fiecare an, cât a trăit bunica din partea mamei făcea pomană pentru primul soţ căzut la Stalingrad. Era ziua eroilor. Ştiam asta de mic copil. Nu am ştiut de moş gerilă, nici nu am fost la vreun spectacol cu moşul ăsta, la noi în casă în fiecare an aveam Crăciunul iar înainte de asta moş Nicolae.  În fiecare an aveam brad, când, spre final, după 84, nu se mai găseau brazi – nu se găseau deloc, nici la nivel de crenguţă, mama a cumpărat unul de plastic şi  îl împodobeam în ajunul Crăciunului. Era un simbol la care ai mei, oameni simpli, nu au renunţat.

Aşa că mâine, o să fac ca ai mei, fără nici o nostalgie, o să mă bucur de o zi  liberă.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s