45% din populaţia României e la sat, şi e altfel

Am mai spus cu diverse prilejuri că nici comuniştii n-au reuşit să ne industrializeze. Oricât şi-au dorit. Românul e legat de pământ şi de proprietate, observaţii pe care Rădulescu-Motru le făcea de la început de secol. Suntem o populaţie atipică a Europei. Suntem, după cum spunea Lucian Boia, altfel.  Nu ştiu dacă suntem mai buni sau dacă nu suntem mai încăpăţânaţi mai mult decât e cazul. Pe vremea comuniştilor viaţa la sat era grea, munca la CAP era şi mai grea, pe deasupra prost plătită, Nici nu mai ştiu cum era exact, era ceva cu zile muncă. La sfârşit de an sau de an agricol (că nu ştiu prea bine), când se trăgea linie se adunau câţiva firfirei. Cu toate astea ţăranul român nu se dădea dus din bătătură. După 90 când s-a dat pământul toţi s-au repezit să-şi recupereze ceea ce se putea. Spun ce se putea pentru că mulţi tărani au declarat mai puţin pământ din cauza cotelor absurde şi, prin urmare, au recuperat ceea ce au declarat sub forţă. Chiar dacă ai avut acte pentru mai mult nu puteai să recuperezi decât prin proces, procese care durau, pentru care aveai nevoie de bani şi la care majoritatea a renunţat.

Prinşi de mirajul pământului o parte a populaţiei a migrat invers, adică de la oraş la sat, dorinici să se facă agricultori sau fermieri. N-a fost aşa simplu aşa că mulţi au înscris pământul în asociaţii ori l-au vândut celor dorinici să-l cumpere trăind la sat din pensia de la oraş. Copii au plecat peste mări şi ţări în căutarea unei vieţi mai bune astfel încât cei care trăiesc acum la sate sunt oameni de o anumită vârstă, peste 50 de ani, îmbătrâniţi înainte de vreme, cu educaţie minimă şi altele. Să mai adaugăm faptul că majoritatea satelor româneşti nu beneficiează de apă curentă, implicit de canalizare şi nici nu sunt racordaţi la sistemul de gaze. Adică aduci apa de la fânână, ai Wc-ul în fundul curţii şi pentru iarnă ai grija lemnelor de foc. Romantic adică. Dar au televiziune prin cablu. Nu există cocioabă fără antenă de satelit. Tot e bine că măcar au acces la informaţie, aşa cum o fi aia.

Articolul ăsta a pornit de la o rudă venită de la ţară pentru tratament medical în Bucureşti, cu care am alergat zilele astea, cu un diagnostic de tumoră pulmonară LSS (lobul superior stâng), mai pe scurt cu cancer. Ei bine omul nu realiza gravitatea dignosticului, nu voia să priceapă, îi era ruşine să spună că are probleme cu plămânii. Mi-am dat seama că, în sat, este subiect de glume, că bolile de plămâni, oricare ar fi alea, sunt privite ca ceva ruşinos, că ţăranul român de azi nu e caracterizat de compasiune sau milă. Că totul se reduce la „cancerosule”, strigat în bătaie de joc, ca o umilinţă supremă. Oricât am încercat să spun că acest cancer nu ţine cont de posibilităţile financiare ale omului, că nu e o boală care se ia, credeţi că am avut succes? Nici gând, gura lumii, acolo în acel univers limitat, este mai puternică. Problema  poate că n-ar fi nici asta doar că, în urma biopsiei, după rezultat, aşteptăm  verdictul, verdict care poate fi o operaţie urmată de chimoterapie sau numai chimoterapie. Un tratament lung, de minim şase luni, cu efecte secundare mai mari sau mai mici, cu care omul trebuie să se lupte. Îmi dau seama cam cum va fi privit în sat. În ce secol trăim? Oamenii ăia nu au văzut nimic prin acele antene de satelit? Cum poţi să râzi de un om cu cancer?  Şi oamenii ăştia au drept de vot. De fapt votează în funcţie de cum le zice primarul  sau preotul. Vă daţi seama? Păi, 45%  înseamnă mult.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s