Pentru că mâine e 1 Mai

Nu am nici o nostalgie. Nu mi-au plăcut niciodată manifestaţiile astea în care eram încolonaţi şi duşi ca turma. Nu ştiu cum se face dar, deşi am trăit 23 de ani sub comunism, am reuşit să scap de ele. De 1 Mai şi de 23 August.  O singură dată m-au păcălit, în clasa a şasea, pentru un spectacol omagial din ianuarie şi, când am văzut ce înseamnă asta – la început mă bucurasem că scap de şcoală, am zis că mai bine la cursuri. Două luni de zile s-a muncit pentru acel spectacol de la Sala palatului. Zi lumină. Dimineaţa ne strângeau într-o sală de sport şi repetam o serie de figuri până la prânz, la prânz ne dădea pauza de masa, după care o luam de la capăt. Nu mi-a plăcut. Muzica era tâmpită, versurile şi mai şi, mâncarea proastă iar mişcarea … ei bine, era un oamgiu, vă daţi seama. A doua oară am zis pas, şi pas am zis de câte ori am putut.

Aşa că nu înţeleg de unde vine nostalgia asta. Zilele trecute mă uitam la acest andrei duban, scriu intenţionat cu litere mici, că nu pricep ce mare brânză a făcut acest individ de e mare vedetă. Era în studio cu Lavinia Şandru, altă … care îi spunea, la un moment dat, plină de admiraţie că o certau părinţii pentru că nu putea să recite ca andrei duban, şi exclama plină de entuziasm „şi câţi copii n-au fost în situaţia mea!”. Pe bune? Eu una n-am ştiut de acest andrei duban până acum câţiva ani. Când erau emisiunile astea la tv. ,pe vremea răposatului, la noi în casă se trecerea pe bulgari, dacă nu era nici asta se oprea tv-ui, da nu stătea nimeni să se uite la aşa ceva. Nici ziare nu se mai cumpărau că nu aveai ce să citeşti. Mai cumpăram eu Săptămâna a lui Barbu, Luceafărul şi Informaţia uneori, da Scânteia era câh. Se asculta Europa Liberă. Asta da. Cu patimă, iar vocea lui Neculai Constantin-Munteanu şi a Monicăi Lovinescu mi-au rămas pentru totdeauna în minte. Să mă certe mama sau tata că nu recit o poezie omagială în nu ştiu ce fel? Nici nu se gândeau la una ca asta. Nu le trecea prin minte.

Nu am serbat vreodată una din aceste zile, doar se bucurau ai mei că sunt liberi, în schimb ştiu că, pe 9 mai, în fiecare an, cât a trăit bunica din partea mamei făcea pomană pentru primul soţ căzut la Stalingrad. Era ziua eroilor. Ştiam asta de mic copil. Nu am ştiut de moş gerilă, nici nu am fost la vreun spectacol cu moşul ăsta, la noi în casă în fiecare an aveam Crăciunul iar înainte de asta moş Nicolae.  În fiecare an aveam brad, când, spre final, după 84, nu se mai găseau brazi – nu se găseau deloc, nici la nivel de crenguţă, mama a cumpărat unul de plastic şi  îl împodobeam în ajunul Crăciunului. Era un simbol la care ai mei, oameni simpli, nu au renunţat.

Aşa că mâine, o să fac ca ai mei, fără nici o nostalgie, o să mă bucur de o zi  liberă.

Anunțuri

Bună ziua!

Întodeauna mi s-a părut minim de respect să saluţi. Ce poate fi atât de greu? Când dai cu ochii, adică privirea, de o cunoştiinţă să spui un simplu „bună ziua!”. Mi se pare de tot căcatul să n-o faci. După ce saluţi poţi să te faci că ai treabă şi să pleci mai departe, dacă nu ai dar nu ai chef să stai de vorbă cu persoana respectivă. Ce e aşa de greu? Dar minimul de respect mi se pare ăsta. Nu pentru interlocutor ci pentru tine. Să nu mai spun că regula de politeţe impune ca bărbatul să salute primul femeia. Ei şi?! Câţi bărbaţi aşteaptă să fie salutaţi de parcă ar fi cel puţin sultani, că tot e Suleiman la mare căutare.  Ridicol.

Astăzi mi s-a întâmplat să mă întâlnesc cu o vecină.  Nu asta e problema, ci faptul că acelei femei îi împrumutasem un fel de proteză pentru un genuchi bolnav. Aş fi vrut să o întreb dacă se simte bine după ce a purtat proteza. Dacă a purtat. N-am avut cu cine să discut. M-a privit în ochi şi s-a făcut că nu mă vede. De ce? Habar n-am.  Da a fost clar că nu vrea să mă vadă. M-am comportat ca atare, adică m-am făcut că nu văd, dar vedeam. De ce? Am obosit să mă fac că îmi pasă. Orice discuţie cu astfel de oameni e inutilă. Am ales calea mai bună, oarecum, pentru mine. Dacă tu aşa vrei aşa ne purtăm. Oricum ar fi tot mă întreb la ce foloseşte?

Uneori un bună ziua spus din inimă face mai bine decât o mie de cuvinte false. Saluţi, spui că eşti grăbit că ai nu ştiu ce treabă şi pleci mai departe. E simplu, politicos, eficient. Pierzi un minut. Cel mult. Nu e un capăt de lume.  Laşi uşa deschisă că niciodată nu ştii ce poate aduce viitorul şi cum ai nevoie de un om pe care azi nu catadicseşti să-l saluţi. Un salut nu înseamnă un efort deosebit ci doar un semn că eşti un om binecrescut. Dar cine să priceapă?

Cât de patrioţi suntem?

Zilele astea am intrat pe mai multe bloguri care au avut, sub o formă sau alta, acest subiect. Mi-am amintit de poveştile bunicilor, ale tatălui despre ww2. Pe atunci oamenii plecau la război să-şi apere ţara.  Făceau asta pentru că le era bine. Fiecare pe felia lui. Nu vin dintr-o familie de moşieri sau intelectuali ci de ţărani care doreau să apere ce era al lor. Şi aveau ce. Tata îmi spunea cândva, nu demult, că pe vremea aceea fiecare îşi ştia lungul nasului. Nu era nimic ruşinos în a fi ţăran. muncitor sau mai ştiu eu ce meserie din asta mai puţin glorioasă. Chiar şi comuniştii, în filmele lor, nu au putut falsifica chiar totul, sunt filme unde muncitorul discută cu patronul, ţăranul se sfătuie cu boierul şi altele. Pe vremea noastră e mai greu să discuţi cu patronul că de, e patron, nu?

Slugi ne-au învăţat să fim comuniştii, să ţinem capul jos în faţa activistului de partid, că partidul e singurul deţinător al adevărului şi ştie ce e mai bine pentru fiecare dintre noi. Chiar şi Mitrea Cocor are dreptul la o părere şi la un vis. Că visa o utopie este altă poveste, dar poate să-şi spună cu voce tare propria părere.  Păi, numai într-o societate cu adevărat democrată se poate asta. Ceea ce timp de 45 de noi n-am avut. Acum însă, dacă ai altă părere decât patronul sau directorul sau şeful care te conduce eşti privit ca „un element ostil” – ca să folosesc o expresie atât de dragă înainte de 89.  poţi să ai toată dreptatea din lume, nu eşti în cercul lor nu contezi.

Despre ce fel de patriotism vorbim? Pe un blog un comentator spunea că i se pare firesc să apere ţara unde vrea să-şi crească copii. Din păcate ţara aceea nu era propria ţară. Eu una am ajuns să le spun copiilor să plece unde văd cu ochii pentru că sigur, dar sigur, le va fi mai bine decât aici. Pentru început ne gândim la Canada. Careva îmi spunea că e departe. Ei şi? Mi-am asumat faptul că sunt prea bătrână să mai plec undeva dar ei o pot face, pentru că oricât ar învăţa, ar asimila, s-ar educa dacă nu au pile e degeaba.  Şi nu au pile.  Atunci? Dacă mâine ar fi război ce aş face? Ce le-aş spune să facă? Pentru că eu sunt prea bătrănâ ca să mai contez dar lor le-aş spune să apere locul unde le e bine. Dacă locul ăla nu e propria ţară asta e. Acasă este unde te simţi bine nu unde te-ai născut. Kennedy  spunea să te gândeşti la ce faci tu pentru ţară nu numai ce face ţara pentru tine. Corect, dar dacă ţării chiar nu-i pasă de mine mie de ce mi-ar păsa?

Haruki Murakami

Anul trecut la decernarea premiilor Nobel pentru literatură i-am ţinut pumnii. N-a fost să fie dar sunt sigură că va fi. Ce poţi spune despre cărţile lui? Că sunt undeva la graniţa dintre sci-fi şi literatură. Ca un vis. Toţi visăm, mai mult sau mai puţin, unele vise sunt ca nişte poveşti în care avem puteri nebănuite. Adevărul este că subconştientul nostru are puteri nedescoperite.  Astfel, oaia devine un animal nu numai ciudat dar şi un fel de reprezentant al puterilor altei lumi. Blânda oaie nu mai e chiar aşa de blândă În căutarea oii fantastice. Umbra noastră. De câte ori ne-am gândit la ea ca la un însoţitor separat cu trăiri proprii şi martor mut al tuturor frământărilor noastre? Toţi avem umbră dar după ce citim La capătul lumii şi în ţara aspră a minunilor ne privim umbra cu alţi ochi. Ca un eu care ne însoţeşte şi de care nu suntem conştienţi.

Iubirea?  Ei bine acest sentiment care ne face să trăim, să simţim, să privim lumea altfel, acest sentiment care ne ridică tensiunea, care ne coboară şi ne ridică stările sufleteşti este analizat în Pădurea Norvegiană că de, nu toţi putem iubi sau simţi plăcerea cu aceeiaşi intensitate. Tinerii se regăsesc În noapte când se zbat să elibereze pe unul dintre ei din capcana unui televizor, ca o parabolă vis a vis de societatea în care trăim şi unde televiziunea joacă un rol important fie că vrem fie că nu.

Ce să spun? Un univers încărcat de simboluri în care te regăseşti sub o altă dimensiune. Este imposibil să nu-l înţelegi, doar oamenii lipsiţi de imaginaţie nu s-ar regăsi în scrierile lui Murakami.

Acum citesc 1Q84, adică un an 1984 scris altfel pe care îl poţi citi datorită acestui fel de a-l scrie cum vrei. Ca o altă interpretare a unei vieţi, a propriei vieţi, pentru că, nu-i aşa? fiecare ne interpretăm propria viaţa cum vrem. Pentru că: marea majoritate a oamenilor nu caută adevăruri care se pot demonstra. În cele mai multe cazuri, după cum ai spus şi tu, adevărul aduce cu sine multă durere. Iar oamenii nu vor ceva care să le provoace durerea. Ce le trebuie lor sunt nişte poveşti frumoase care să le ofere un sens mai profund existenţei lor. Aşa a apărut şi religia.”

Încercaţi să-l citiţi, nu e greu dar aveţi nevoie de un exercţiu de imaginaţie ca să-l înţelegeţi.

Suntem un popor needucat

Degeaba se încearcă tot felul de campaii cum că am fi altfel. Degeaba.

Observaţi comportamentul unui mulţimi la mall, de exemplu. Nimeni nu respectă ideea că, într-o aglomeraţie, se circulă pe dreapta indiferent de sensul direcţiei de mers, creîndu-se în felul acesta doua sensuri de înaintare fluide. De unde atâta cultură? Toată lumea aleargă de nebună în toate părţile. Toată lumea e grăbită. Toată lumea pierde afaceri aşa încât nici unul n-ar renunţa la acel minut câştigat cu trudă. Aceea iluzie de fapt că io sunt mai dăştept.

Observaţi comportamentul într-o piaţă în zi de sâmbătă când aglomeraţia este maximă. Las deoparte faptul că, aşa cum ne este obiceiul, pensionarii sunt fruntaşi. Cu o sacoşă în mână, fluturată în ritmul de mers, cercetează atent orice tarabă. Ce naiba au făcut toată săptămâna? Da ei caută oferte şi, pentru că au gratuitate pe RATB, se duc şi la mama huciului dacă au auzit că acolo pâinea este mai ieftină cu zece bani. Cică socializează. Halal. Acu, culoarele dintre tarabe sunt înguste şi dacă unul staţionează mai mult cei din spate nu pot înainta şi încep să strige. Nici unul n-ar aştepta câteva minute. Nu. Da ce io sunt mai prost? Vai de tine dacă două babe se opres fix între tarabe să depene amintiri. Dacă le ceri să se dea la oparte cică eşti prost crescut.

Observaţi comportamentul oamenilor la un semafor. Dacă 20 de oameni aşteaptă să traverseze iar semaforul arată roşu cel puţin jumătate vor trece la cea mai mică pauză. Cât durează un semafor? Un minut, cel mult, şi-atunci unde e câştigul ca să încalc o regulă? Să nu mai vorbesc de faptul că, dacă un şofer care face stânga are verde iar semaforul pentru pietoni arată roşu şi totuşi pietonii trec.  Ghiciţi cine e cel mai înjurat? Ţi-a luat mă-ta şosea mă? Dacă îndrăzneşti să spui că şoferul avea dreptate aproape că eşti linşat.

Observaţi comportamentul românilor la deschiderea unui supermarket. Cică nu au bani, sunt săraci, pensiile nu le ajung nici de medicamente. Ei aş! Când se dă ceva gratis sau la reducere nimic nu contează. Ieri, românii s-au bătut pe cărţi. M-a apucat râsul. Doamne ce mult citesc românii mei. Da erau gratis şi orice e gratis e şi bun.

Şi-acu mi-aduc aminte de cumnata mea. eram în aglomeraţie şi încercam să ţinem dreapta. Din faţă, din sens contrar,  a venit un tip ce împingea un cărucior. Mai să dea peste noi. Nervoasă cumnata mea l-a apostrofat. „băi deşteptule în aglomeraţie se ţine dreapta, dacă nu ai învăţat treaba asta până acum păcat de tine”. Păcat de noi.

Baroane…

Avem o grămadă de baroni, mai ales locali, de Vrancea, de Teleorman, de Strehaia, de Timiş şi ce o mai fi. Ce de baroni frate! Plouă cu baroni.  Din dex aflăm că: Senior feudal care avea pe pământurile sale drepturi absolute; titlu de noblețe între cavaler și viconte. Titlu de nobleţe.  În ciuda a ceea ce se crede despre aceşti seniori feudali nu erau nişte căpcăuni,  aveau grijă de oamenii aflaţi pe pământurile lor, că ăia le munceau şi le asigurau bunăstarea.  Nu zic că n-au existat şi excese dar baronii noştri sunt mai greu de depăşit decât baronii lor.

Pe de altă parte şi Munchausen a fost tot baron şi a rămas celebru pentru poveştile sale gogonate. De altfel a dat şi numele unui sindrom în medicină. Aşa că …  să-l  lăsăm pe baronul neamţ să vorbească, parcă are mai mult haz: „Când am pătruns în cetate, în plină învălmăşeală cu inamicul, s-au lăsat deodată gratiile de  la poarta de intrare, retezând partea de dinapoi a calului meu. La început cică făcuse prăpăd, zvârlind neîncetat din picioare şi lovind duşmanii ce se îngrămădeau în neştire la poartă; după aceea o pornise victorios spre păşunea din apropiere, unde de bună seamă l-aş mai putea găsi şi acum.Fără să zăbovesc o clipă măcar, am făcut cale întoarsă, într-un iureş nebun, galopând pe jumătate de cal care îmi mai rămăsese, am pornit spre păşunea unde, spre marea mea bucurie, am găsit cealaltă jumătate a bidiviului. Şi fiindcă aveam dovezi neîndoielnice că amândouă jumătăţi ale calului meu mai erau în viaţă, am trimis după potcovar.”

Efectul Placebo. Există?

Înclin să cred că da. Pe mama, de exemplu, o bănuiam de ceva vreme că suferă de o uşoară ipohondrie. Totdeauna la ea răcelile se manifestă mai abitir decât la alţii. Oricâte ceaiuri i-ai oferi, oricâte genuri de paracetamol ai cumpăra nici una nu are efect. Câteva zile trebuie să se vaite şi să aolească. Când s-a operat prima oară, acum 35 de ani, de fiere, a fost o adevărată tragedie. Tata, de felul său este un om răbdător, atunci şi-a luat concediu, a modificat patul legând de nişte tablii sfori pentru ca mama să se poată agăţa de ele atunci când dorea să se dea jos. Îi pusese un clopoţel alături să-l zdrăgăne când are  diverse nevoi, şi altele pe  care, copil de 12 ani le urmăream cu atenţie. Doamne fereşte să păţească un accident casnic, o tăietură sau mai ştiu eu ce, pansamente, dezinfectante, etc…

De când s-a îmbolnăvit tata şi a devenit parţial invalid, din vara lui 2012, toate, dar absolut toate problemele de sănătate ale mamei s-au accelerat. Da ştiţi cum? Cu viteza luminii. Ce-i drept ,a găsit pentru problemele cu inima un medic internist. Nici eu n-am ştiut asta până a venit cu bilet de internare la spitalul militar. Acolo căutam cardiologia, că de, ştiam că are probleme la inimă dar nu avea cum să aibă trimitere la cardilogie de la un internist. Bun, dacă am ajuns acolo, v-am povestit parţial aventurile, zic hai să n-o contrazic şi să vedem ce are de spus medicul la care eram trimişi. Ne-a văzut şi acel medic, i-a mai făcut o ecografie la inimă, i-a prescris un alt tratament, în fine. La întoarcere o întreb dacă n-a consultat şi un cardiolog. Ba am fost, îmi spune serioasă. Şi? E o nebună. De ce? Mi-a zis că bunicul ei a trăit până la 85 de ani cu un diagnostic ca al meu şi că să iau o aspirină, să beau o ţuică din când în când şi să termin să mai bag atâtea medicamente în mine.  Diagnosticul ei este de aritmie cardiacă. Să ţinem cont că are 70 de ani şi că nu mai este o „tinerică”. Este adevărat că ar vrea să mai aibă puterile de la 50 de ani să zicem dar asta e, nu se mai poate. Acum, ce-i drept, de când cu tata are mai multe griji, se enervează, are impresia că cineva i-a strâns laţul prea mult şi, pe undeva, o înţeleg numai că nu avem ce face. Asta a fost acum o lună, peste o lună trebuia să mergem la control. Din noul tratament ştiţi câte zile a luat pastile? Fix trei. Pe motiv că nu-i fac bine şi nu le mai ia, deşi medicul ne avertizase asupra unor efecte secundare, chiar insistase să nu fie întrerupt acest tratament pentru că acele efecte vor dispărea. Acu hai la control. La ce mergem dragă? o întreb, că doar n-ai făcut nimic din ce ţi s-a zis. Mergem, trebuie să mergem, dacă a zis să mergem. Şi iată-ne pe vântul-vânturilor pornind spre spitalul militar.  Ajunse aici vorbesc cu medicul, şi îl întreb dacă nu poate să-i prescrie un aspacardin, aspirină cardio sau vitamina C pe post de tratament minune, fără ca ea să ştie, pentru că efectul palcebo va acţiona asupra ei. S-a uitat la mine şi a zâmbit. Parcă nu-i vine să facă asta. Ce-i drept era cam pe fugă şi n-am apucat să detaliez dar suntem programate din nou pe 27 şi-atunci am să discut cât se poate de serios şi această problemă. Nu zic că această aritmie nu este o suferinţă dar zic că dacă i se va da un aşa zis tratament minune (neinvaziv), mai ales că îl place pe medic (fiecare vizită … ca să nu zic) va funcţiona. Psihicul omului are resurse nebănuite iar eu  îmi cunosc mama foarte bine. Voi ce credeţi?