Mario Vargas Llosa

Ce ar mai fi de spus despre un scriitor atât de renumit? Şi atât de cunoscut aş adauga. Poate un punct de vedere strict personal ca despre  un scriitor care n-a încetat să mă surprindă continuu. Dar să povestim un pic cum l-am cunoscut. Pe vremurile comuniste uzina unde lucram avea şi bibliotecă, nu mai spun cum am ajuns să-mi petrec nişte ore în aceea bibliotecă şi să mă plimb printre rafturi. Aşa am citit Mătuşa Julia şi condeierul. Mi-a plăcut teribil şi am mai vrut. A doua carte, luată tot de acolo, a fost Războiul sfârşitului lumii, carte  care m-a şocat şi m-a făcut să privesc această americă latină cu alţi ochi. Să vreau să o cunosc, chiar şi numai cu ajutorul cărţilor.  O carte pe care mi-am propus să o recitesc pentru că aveam pe atunci 20 de ani. Pe urmă, după revoluţie, au urmat Lituma în Anzi, Rătăcirile unei fete nesăbuite şi Conversaţie la catedrală. La conversaţie am avut nevoie de  un an ca să o pot citi. Era ceva în ea care mă obosea. Mă apucam şi o puneam deoparte, până într-o zi când n-am mai lăsat-o din mână. Şi mi-a plăcut.  Şi m-a suprins. Pentru că nu e o carte ca orice carte, pentru că are o tehnică aparte şi-ţi cere un oarecare efort. Pe măsură ce înaintezi cu lectura toată intriga ţi se limpezeşte. Este ceea ce specialiştii numesc utilizarea dialogului alternativ pentru a contura realităţi separate în spaţiu şi timp. De aceea pentru mine, la momentul respectiv a fost o noutate.  N-am reuşit să scot citate, Llosa nu-i făcut să emită păreri care să circule pe net agăţate de o fotografie suavă. Am să vă redau finalul din conversaţie ca să aveţi o părere „O să lucreze când ici când colo, poate peste un timp s-a anunţa vreo altă epidemie de turbare şi l-or chema din nou, ş-apoi iar când ici când colo, ş-apoi, bun, apoi ce i-o mai rămâne de făcut decât să moară,nu, conaşule?”.

Ani în şir i-am ţinut scriitorului pumnii pentru Nobel. L-a luat într-un final, în 2010. Devenise deja celebrul candidat la premiu. Dacă ar fi să emit o părere Llosa e mai mare decât Marquez, Marquez e ca un vis, pe când Llosa e de un realism brutal. Dureros chiar. Poate de-asta e mai puţin citit că e mai greu de digerat.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s