Scriitori noştri şi scriitori lor

Acest articol a pornit ca o cugetare la un alt articol scris pe un blog pe care-l urmăresc cu plăcere, al domnului Serban Tomşa (ca vodă) şi pe care îl puteţi vedea aici http://serbantomsa.blogspot.ro/2014/03/memorialistica-si-fictiune.html. Mai ales această întrebare „Totuşi, de ce cărţile româneşti valoroase, de azi, nu au acelaşi succes la public precum cele străine?” m-a făcut să caut un răspuns. Precizez că nu sunt nici critic literar, nici scriitor, sunt doar un om care citeşte mult şi variat. Am mai spus undeva că sunt datoare literaturii române, nu mi-am lichidat datoria, dar îmi permit să am o părere. Părerea mea. Şi părerea mea spune că sunt două cauze:

1. Editurile. Dincolo, capitaliştii ăştia nenorociţi fac din orice o afacere, un scriitor trebuie să aducă bani, adică profit. Pentru asta există marketing-ul care poate face dintr-un povestaş un scriitor de talie mondială. Este cazul celebrului Paulo Coelho care mărturisea cum a ajuns mare după ce l-a refuzat Gallimard. Pentru că o altă editură, mică, la început de drum, a fost de acord să investească în promovarea Alchimistului făcându-l ceea ce este azi. Un povestaş celebru.  Personal, îl consider pe Coelho bun de citit în tren când nu vrei un roman greu ci doar să treacă timpul. Dar se poate. Că aceea editură şi-a scos înzecit suma investită la început nu am nici o îndoială. Ceea ce editurile noastre refuză să facă. Nu este imposibil, este mai comod. Undeva citeam că de ce să-ţi baţi capul cu promovarea autorilor români, că asta implică multă muncă, de la găsirea de sponsori, de la turnee de promovare, publicitate – care nu e ieftină, etc … da, aşa o fi dar şi beneficiile sunt pe măsură. Mai bine plăteşti drepturi de autor, care în general, nu sunt exagerate, mai plăteşti (dacă plăteşti) o traducere şi eşti gata să dai drumul pe piaţă unei cărţi. Mai simplu. În general scriitori străini se cumpără. Pe ăla român nici nu se pune problema să-l traduci şi să încerci să-l publici înafară, că efortul e prea mare. Aşa că scriitorul român trebuie să se descurce cum poate. Nu-i vorbă că sunt câţiva privilegiaţi ai diverselor regimuri politice, unul e chiar foarte cunoscut, dar nici unul, nici unul nu a rupt gura târgului prin occident.

2. Tematica. Toţi scriitori români se raportează la realităţi mioritice. Păi realităţile astea le înţeleg eu, ca român, pe un occidental, dincolo de faptul că nu pricepe îl plictiseşte. Filosofia de lângă cazanul de ţuică, chiar dacă are o orecare profunzime, este strict a noastră şi-atât. Personajul X, un temebel ajuns debutat sau senator sau patron de nu ştiu ce pare ilar pentru mine, un fel „ce bine le zice domne” dar atât. Occidentalul, pentru care viaţa are nişte repere garantate, nu va pricepe mare lucru, el ştie că nu sunt diferenţe între sat şi oraş şi nu vrea să ştie cum e să ai WC în fundul curţii. Chiar nu-l interesează. Dacă nu vorbim de decadenţa societăţii în care trăim ne aducem aminte de comunism, de tarele trăite în epoca de aur. Ei, publicul s-a cam plictist de asta, a trecut, s-au scurs 25 de ani de atunci şi e cazul să ne reconfigurăm dacă vrem să arătăm că putem. Problema e că nu putem. Nu avem cu cine. Nu există literatură de sertar. Trebuie să ne scuturăm de ceea ce suntem şi să vorbim de lucruri universale. Murakami, de exemplu, nu te sufocă cu date despre istoria Japoniei, nici despre realităţile japoneze actuale,  ci te face să plonjezi într-un univers abstract. Oaia modifică omul. Blânda oaie nu e tocmai blândă şi nici proastă.  Umbra devine a doua personalitate a omului, de te uiţi altfel la propria-ţi umbră, iar tinerii plonjează într-un ecran al unui televizor  stins pentru a-şi demonstra dragostea frăţească. Parcă sună altfel decât imaginea satului românesc contemporan cu oameni îndobitociţi şi sărăntoci. Raportarea la universalitate. Ceea ce au făcut Ionescu, Eliade, Cioran şi de-atunci n-a mai îndrăznit nimeni. Să treci dincolo de aparenţe.

Poate că ar mai fi de adăugat şi orgoliile scriitorilor români. Mari, imense, de neatins. Nici o vorbă bună despre un altul, că pişcă şi parcă nu se face să împarţi gloria efemeră. Şi repet, e părerea mea, că o fi bună sau rea nu ştiu dar … la naiba, e a mea. Să nu uităm că nici măcar înjurăturile nu sunt traductibile. Occidentalii ăştia îşi respectă morţii şi sfinţii din calendar, iar ceea ce se vrea savoare prin folosirea unui limbaj vulgar devine în traduce un „la naiba”, cum spunea Irina Margareta-Nistor pe vremuri ca să nu intre în amănunte, pentru că nu ai corespondent.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s