Răsucirea unui popor – partea a II-a

Semnificativ pentru prestigiul de care se bucura la Moscova Maresalul Antonescu este si raspunsul dat de Molotov lui Lucretiu Patrascanu, la 12 septembrie 1944, prezent la Moscova cu delegatia româna pentru semnarea armistitiului. Când Patrascanu a întrebat de ce conditiile de armistitiu impuse de catre URSS României sunt mai grele decât cele oferite lui Antonescu, Molotov i-a raspuns: „Antonescu reprezenta România, iar voi nu reprezentati pe nimeni„. – net.

Soljenîtin incepe Arhipelagul Gulag cu următoare dedicatie: “ÎNCHIN aceasta carte celor care nu au avut destulă viată ca să istorisească ei cele prezentate aici. Şi să mă ierte că nu am văzut, nu mi-am adus aminte, nu am desluşit totul”.

Ce ar mai fi de spus?

Că n-am reuşit să pricep oricât aş vrea actul de la 23 august.  Că pierdusem războiul era evident, dar să ordoni trupelor să depună armele în faţa ruşilor fără nici un fel de tratat semnat mi s-a părut mult. Ruşii n-au stat pe gânduri şi au luat 170000 de soldaţi prizonieri. Tratatul s-a semnat la 12 septembrie după trei săptămâni. Deci, teoretic, România avut în acele zile doi duşmani, pe ruşi – în lipsa oricărui acord ne erau tot inamici şi pe nemţi. Primele arestări în rândul ofiţerilor au avut loc în octombrie 1944. Putem spune că primele victime ale ruşilor au fost ofiţerii români. Unii au refuzat să ajungă acolo trăgându-şi un glonţ în cap. Cazul generalului Hugo Schwab care a făcut acest gest pe 24 august. Ştia ce înseamnă prizonieratul la ruşi. Ulterior s-a aflat că era trecut pe lista criminalilor de război. Să-l mai adaugăm şi pe generalul Avramescu? Ucis de ruşi pe 2 martie 45. De ce nu? Câţi alţi ofiţeri, cu grade mai mici, nu şi-au trăit propriul calvar şi despre care nu se mai ştie nimic? Cine ar putea să-i numere?

Într-o discutie cu fiica mea – aflată la vărsta adolescenţei, despre Mircea Vulcănescu, mă necăjeam ca nu pricepea cum trebuie toate despre căte ii vorbeam fară să inţeleg că, la anii aceia nici mie nu mi-ar fi păsat prea mult. M-am consolat gândidu-mă că, totusi, undeva, intr-un colţisor al conştiinţei ii va ramane o urmă, urmă care, poate, mai târziu, va înflori generând întrebari. Cumva, mi-am dat seama că Vulcănescu a murit în 1952 la 48 (patruzecisiopt) de ani, adică, in floarea vărstei. Deodată am înteles. Pană in anii ’60 toată elita intelectuală, politică, ştiintifică, militară, a acestei tări a fost masacrată in puşcăriile comuniste şi … ce s-a pus in loc? Ce? Cine să îndrume un popor? Cine să-l inveţe? Cei care nu reprezentau pe nimeni? Să nu uităm că în 52 Ceauşescu era general-maior al armatei române. Un semianalfabet. Ne miram astăzi de tarele societaţii româneşti, le criticăm, numai că, ridicăm din umeri şi mergem mai departe fară să cautăm să dăm răspunsuri. Urmaşii celor ce nu reprezentau nimic ne conduc in continuare iar urmasilor celor omorâti în închisorile comuniste le este ruşine ca sunt români. Gulagul românesc nu este mai prejos decât cel sovietic.

Unul dintre deporaţi spunea, în documentarul difuzat de TVR2, că „acolo unde comuniştii taie lemne, dracul abia adună surcele”. Asta demonstrează violenţa cu care societatea noastră, noi ca popor, ne-am răsucit în anii aceştia comunişti, răsturnând scara firească a valorilor.

Pană unde? Pană cand?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s