Crimea şi Odesa

În toate documentarele de la diverse canale specializate când se ajunge la al doilea război mondial România este pomenită adiacent. În treacăt. Dacă se pomeneşte. De parcă noi n-am fi existat şi n-am fi luptat. Cu toate astea pe lista cu victime ale acestui război România se află, după unii, pe locul patru, după alţii pe locul cinci cu aproximativ 900000 de mii de victime. Adică 5% sau 6% din populaţia ţării. Mie mi se pare mult. În conştiinţa colectivă a rămas Stalingradul unde am avut cele mai mari pierderi. Că acolo am avut de apărat un front prea mare pentru posibilităţile noastre, că există rapoarte ale ofiţerilor români către comandamentul german unde se semnalau problemele astea, e sarcina istoricilor de meserie să facă un pic de lumină. Nu sunt istoric, sunt doar un om căruia i-a plăcut istoria şi a citit un pic mai mult despre asta. Să revenim însă. Să ţinem cont că armata română a ajuns acolo prin marşuri lungi, cu căruţa şi cu bucătăria de campanie. Dar, înainte de Stalingrad a fost Odesa şi a fost Crimea. Despre Odesa nu ştim decât  despre represaliile de la Odesa, dictate de mareşal în urma atentatului asupra comandamentului român.  Cum s-a comportat armata română în această campanie din est, despre care, din păcate, se vorbeşte atât de puţin nici o vorbă.

Că au fost excese, au fost ,dar consider că au fost mai mult acte individualizate decât ordine directe. Românul nu are stofă de cuceritor. Tata îmi poveşte că acei oameni chiar au plecat la război crezând într-un război sfânt. Nu plecau cu inima uşoară, nimeni nu pleacă la război cu zâmbetul pe buze, dar plecau cu conştiinţa că ţara are nevoie de ei. Tot tata îmi spune că este o mare diferenţă între  cum se priveau atunci asemenea lucruri şi cum se văd azi. Nu e vorba de faptul că a trecut timpul ci e vorba de o anume încărcătură patriotică care astăzi lipseşte. Mărturiile acelor oameni, unii mai sunt printre noi, vorbesc despre teritorii nesfăşite, despre oameni extrem de săraci şi de speriaţi, despre magazine în locul bisericilor, despre pustietate sufletească. O parte a populaţiei i-au întâmpinat cu braţele deschise, tătarii din Crimea au fost chiar aliaţii nemţilor, dar exista o altă parte credincioasă valorilor comuniste. Pentru că, nu-i aşa, în 25 de ani de la primul război se schimbase o generaţie. Oricum ar fi  nimeni nu vorbeşte azi despre armata romană. Despre medicii ei care asigurau asistenţă medicală populaţiei locale, despre cantinele pentru săraci înfinţate de aceeiaşi armată – că de, aveam bucătăria de campanie, despre preoţii militari care, din cauza numărului mare de participanţi din rândul ruşilor erau obligaţi să ţină slujba şi în limba rusă, despre ceea ce însemna să fii sub administraţie română. Puteţi vedea pe blogul domnului George Damian, dacă doriţi o serie de fotografii din Odesa anului 1943: http://www.george-damian.ro/tag/odesa şi veţi putea admira un oraş superb şi-o mărturie despre ce însemna administraţia română.

Să menţionez, în treacăt că în aprilie 44 cu frontul în Moldova o parte a armatei române lupta în Crimea.  O parte care s-a retras în mai, în genuchi, lăsând în urmă aproape 100000 de mii de oameni, cei mai mulţi germani, adică 70% restul fiind de-ai noştri. Nu se mai ştie nimic de ei. Ce voiam să subliniez este faptul că mulţi dintre noi nu au habar că am luptat, în al doilea război mondial în Crimeea. După război populaţiile locale, suspecte de a se fi aliat cu dusmanul au fost deportate. Este cazul tătarilor din Crimeea care au fost la un pas de a fi deportaţi total.  Dar este şi cazul ucrainienilor. Ce s-a adus în loc? Ruşi. Înţeleg că după 90 o parte din populaţia tătară a dorit să se întoarcă numai că … unde? Nu au putut recupera nimic din ce au avut cândva iar populaţia rusă i-a privit cu ostilitate.  Roadele acestui proces se văd azi.  Să ne uităm la Basarabia, să ne gândim la Tiraspol. Ne mirăm când vedem, în Crimeea, civili pozând alături de soldatul rus. De ce? Sunt ruşi şi pentru asta au fost plantaţi acolo. Că generaţia de azi nu priveşte lucrurile prin prisma trecutului e adevărat dar … sunt ruşi.

Am mai spus undeva că nu cred în integrarea Ucrainei în Uniunea Europeană. Şi nu cred asta pentru că va fi nevoită să cedeze în faţa tătucului Putin ci pentru majoritatea populaţiei va fi de partea lui Putin, de bună voie, nesilit, pentru că sunt ruşi. Că au fost aduşi acolo, este adevărat, numai că au trecut 70 de ani, s-au schimbat nu ştiu câte generaţii iar populaţia din zonă s-a rusificat.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s