Andrei Makine

Am de gând ca vinerea să fac o recomandare. Din păcate merg prea puţin la spectacole. În schimb citesc. Mult şi diversificat.  Drept urmare vinerea voi scrie despre ce am descoperit în lumea lietrară. M-am hotărât să încep cu acest scriitor, un rus-francez. Adică un rus emigrat în 1987 în Franţa care, ca orice rus, îşi trăieşte propriile drame. N-am cunoscut ruşi dar citindu-le reprezentanţii întind să cred că simt altcumva. N-aş spune mai profund ci, pe undeva, mai dramatic.

Cu Makine am făcut cunoştiinţă întâmplător. Am dat cuiva o carte cu împrumut şi, cum eram în pană de lectură am cerut alta. Mi-a zis atunci că o să-mi aducă din scriitorul preferat. Aşa am citit Iubirea Omenească. Au urmat în ordine şi la foc automat: Cartea scurtelor iubiri, Viaţa unui bărbat necunoscut, Testamentul francez şi ultima Recviem pentru est. Ce poţi să spui? Makine nu e greu de citit, abundă în descrieri ale locurilor şi sentimentelor într-o manieră apropiată de clasic, deosebită prin frumuseţea însirată a cuvintelor, dar tema, a tuturor acestor cărţi, tema centrală este lumea rusă, cu toate transformările ei de la primul război mondial şi venirea comunismului la putere până în ziua de azi. Adevărul este că am exagerat cu el, prea mult într-un timp scurt astfel încât am tras de mine să termin Recviem-ul. Mi se părea că citesc un roman cu repetiţie pentru că, nu-i aşa? orice exces dăunează. N-aş putea spune că e scriitorul meu preferat dar i-aş acorda un loc între ei. Oricum ar fi, este o lectură umană autorul dorind să ne convingă că, în ciuda vremurilor nebune şi în pofida cărnii, iubirea nu moare, că ea durează mai mult decât zice un cunoscut slogan şi că omul rămâne uman chiar dacă, în anumite momente, neagă umanitatea. Îl recomand cu căldură pentru week-end, pentru o seară când vrei să stingi tv-ul, să închizi net-ul şi să speri.

Ca să vă convingeţi am să dau un citat din Recviem pentru est„Ogoarele erau deja pustii, malul pe care stăteau aşezaţi era îmbrăcat în ierburi înalte, îngălbenite. Când văzu pe cer stolul de gâşte sălbatice, Nikolai îşi dădu seama că, de câteva minute, adolescentul nici măcar nu-l mai asculta. Păsările se oglindeau în cursul neted al râului, iar Pavel le urmărea contururile ce păreau să urce în susul râului, printre frunzele lunguiţe ale sălciilor şi cele câteva bărci rămase pe uscat. Nikolai tăcu şi, privind în aceeiaşi direcţie ca fiul lui, zâmbi: alunecarea limpede a aripilor peste apă era mai frumoasă decît zborul însuşi”. Nu-i aşa că imaginea vi s-a format pe retină? sau: „Soldatul care aleargă în faţa lui Pavel sare şi se ridică brusc, îşi pipăie gâtul. Partea de jos a obrazului a dispărut, spulberată de o schijă de grenadă. Trupul lui se prăbuşeşte – o pasarelă peste firele de sârmă. Toţi calcă pe spatele lui. Oamenii cad. Pasarela se alungeşte”.

Să mai adaug că autorul a crescut la un orfelinat din Krasnoiarsk – Siberia?

Krasnoiarsk, SiberiaCiteste mai mult: adev.ro/mx0z62

Căsnicia, un punct de vedere strict personal.

Pentru că în postul anterior m-am legat de persoana domnului Tăriceanu şi de cele cinci căsnicii ale domniei sale, mă simt datoare să vin cu lămuriri despre cum văd  o căsnicie. Pornesc de la premisa că ambii parteneri sunt egali şi, mai ales, sunt oameni. Cu tot ce implică condiţia umană.

Acum nişte ani, doi sau trei nu mai reţin, citeam mărturisirea unui blogger – nu-i mai reţin numele şi nici nu are vreo importanţă, care, fusese căsătorit o lună. O singură lună. Luna aia îl scârbise de instituţia căsătoriei. De ce? Omul mărturisea nonşalant, că, în aceea lună, i-a fost jenă să tragă vreun vânt în prezenţa soţiei, mai ales în dormitor, aşa că preferase să divorţeze devenind liber să tragă câte pârţuri impunea situaţia. Postarea aia, complet idioată, m-a amuzat. Să fie căsnicia filosofia băşinii? Pe undeva este pentru că suntem oameni nu Feţi Frumoşi şi Ilene Cosânzene, mâncăm, bem, defecăm şi nu întodeuna ce rămâne în urma noastră este un iz suav de trandafiri. Probabil că blogerul respectiv nu ştia că medical sau ştiinţific, cum vreţi, sexul se face pe stomacul gol. După ce mănânci sângele se contrează pe stomac pentru digestie ceea ce îi poate face pe bărbaţi, mai ales pe ei, mai puţin potenţi. Nu mult, dar se ştie că nimicurile sunt cele care definesc viaţa. Poţi să bei, e recomandat un vin sau un coniac, ambele vaso-dilatatoare şi nici din astea în exces, ci puţin, cât să ai chef de chef. Masa se serveşte după, că e pofta mai mare. Dar, să revenim la căsnicie, adică la filosofia băşinii.

În primul rând nu cred în căsnicii perfecte, cred în căsnicii bune dar nu perfecte. Nu are importanţă nici cum a fost făcută aceea căsnicie, din dragoste sau din calcul, tot ceea ce contează este educaţia, această eternă lipsă a poporului nostru. Când am citit Dragostea durează trei ani, cu un  autor – Frederic Beigbeder declarat misogin, am vrut să să pun că nu-i aşa, că fiind un misogin declarat nu are dreptate numai că … am avut o reţinere. Femeile sunt femei şi bărbaţii bărbaţi, femeile au ciclu şi, ca atare, câteva zile pe lună sunt decalate, asta lună de lună, iar bărbaţii ei bine, sunt bărbaţi, mai calmi, mai analitici, de-aia bărbaţii sunt mai buni conducători. Fără glumă. Femeile sunt pătimaşe în decizii şi dacă nu sunt educate să asculte e vai şi amar.

Dar ce înseamnă o căsnicie? După mine este o artă şi a conversaţiei şi a compromisului. O măsura a sincerităţii, pentru că dacă nu poţi să-i spui partenerului tău tot ce gândeşti sau ce simţi nu are sens. Trebuie să poţi să accepţi că partenerul tău este om cu aceleaşi nevoi fiziologice ca şi tine. Orice om răceşte, îi curge nasul, sforăie – dacă nu tot timpul măcar uneori, are momente de slăbiciune şi muuulte altele. Aşa eşti tu, aşa este şi partenerul tău. Eşti mai presus de toate astea? Presupun că nu.  De ce ar trebuie să fie altfel el sau ea?

Cel mai bun exemplu despre ce înseamnă o căsnicie l-am avut de la părinţii mei. O perioadă tata a fost cel care a câştigat bani mai mulţi, pe urmă a fost mama. Când a fost mama, tata a preluat, fără comentarii şi fără jenă, o serie de sarcini în gospodărie, adică făcut o piaţă, gătit, avut grijă de copilul care eram atunci, aveam cam 12 ani şi altele.  Seara o aştepta pe mama cu masa, aranjată ca pentru ceva deosebit, cu multă grijă şi mult respect. Când m-am măritat am avut, ca orice om, angoasele mele în căsnicie. De două ori, la început, chiar am plecat „la mama”. Plecam pentru o săptămână, ne calmam şi gata. A doua oară, când am hotărât să mă întorc tata s-a răţoit la mine. „Ascultă, noi nu suntem ţigani să ne tot mutăm cu cortul. Gândeşte-te bine ce vrei să faci, eu nu zic să stai să suferi doar că nu rezolvi nimic cu plecările astea. O căsnicie are şi certurile ei, dacă nu poţi să treci peste asta vino acasă, bagă divorţ şi gata. Eşti liberă să faci ce-ţi trece prin cap.” Asta m-a făcut să stau să cuget şi să accept că, dacă vreau să fiu cu un om, să am bărbatul meu, casa mea, o căsnicie,  este imposibil să am întodeauna dreptate. Ca atunci când bei, dacă doi oameni îţi spun că eşti beat e cazul să te duci să te culci.

Ce înseamnă o căsnicie? După mine respect (traiaul în comun cu alt partener nu are farmec decât maxim trei ani, ca să parafrazez, pe urmă se ajunge tot acolo de unde ai plecat) şi sinceritate. Şi nu,nu am nimic cu oamenii care aleg să fie singuri, conştient sau nu, nu toţi putem să ducem o căsnicie, dar cinci?

Baba şi mitraliera

Întodeauna m-a amuzat expresia asta. Imaginea unei băbuţe neputincioase cu o mitralieră în braţe are ceva amuzant prin contradicţie. Deşi, atât timp cât există o femeie, deputat palestian, ajunsă în funcţie pentru că nu ştiu câţi fii ai ei au murit în atentate sinucigaşe, fiind elogiată pentru asta,  nimic nu mă mai miră.

Postul ăsta a pornit de la presupusa intenţie a domnului Tăriceanu de a candida la preşedinţie.  Mă gândesc că noi, ca popor acceptăm orice din partea unui politician şi nu sancţionăm nimic, de aceea moralitatea în politica românească este sublimă dar lipseşte cu desăvârşire. Oriunde în lumea asta un candidat la un post public important , nu are importanţă care, trebuie să aibă un minim de moralitate. Un familist este de obicei perceput mai bine de votanţi. Nu şi la noi, unde alături de celalte instituţii nici căsnicia nu mai reprezintă un reper.

Acum câţiva ani un politician austriac a fost surprins de nişte camere de filmat instalate în pădure pentru supravegherea animalelor în timp ce făcea sex cu o femeie. Chemarea naturii, de.  Nu mai găsesc acum, dar, atunci, incidentul a ridicat o grămadă de probleme, vis a vis de dreptul la intimitate şi altele, iar policianul respectiv parcă s-a retras din funcţia pe care o deţinea. Să nu-l uităm pe Strauss-Khan care a ieşit de tot din atenţia publică deşi s-a dovedit că violul n-a fost viol. A ieşit de la primele ecouri ale scandalului nu s-a mai aşteptat pronunţarea concluziilor anchetei. Pe atunci atunci candida la preşedinţia Franţei. Că francezii au ales prost se vede acum. Ce pretenţii poţi să ridici de la un holtei socialist?

De ce este căsnicia un reper de moralitate? După mine o căsnicie înseamnă o artă a compormisului, de la ambele părţi, fiecare partener trebuind să fie tolerant cu celalălalt. Nu se poate altfel. Ce este de zis de un om care se căsătoreşte a cincea oară? Eu una nu am cuvinte pentru că pot să pricep că n-a mers prima oară, hai că ai avut ghinion şi-a doua dar … până la cinci e cale lungă. O certitudine există totuşi, domnul Tăriceanu  ştie slujba de cununie pe de rost, a avut cinci repetiţii. Păi domnule Tăriceanu dumneata nu eşti în stare să te înţelegi cu o femeie cum crezi că vei putea să conduci o ţară? Dacă îmi spui de minunatele reuşite ca prim-ministru mi se face greaţă. Ai condus ţara în vremuri bune şi doar un retardat n-ar fi avut rezultate. Nu se pune. Bunicul meu a sintetizat cel mai bine situaţia. Avea un vecin al cărei fiica s-a măritat şi s-a tot măritat. Ca la ţară, bunicul s-a dus la nuntă prima oară, hai şi a doua dar, când a fost chemat a treia oară a izbucnit „apoi bade Dumitre, eu am înţeles că trebuie să-mi spăl obrazul o dată, hai şi-a doua da dacă Catinca dumitale o ţine tot aşa eu de câte ori sunt dator să-mi spăl obrazul?” şi nu s-a mai dus.

Dar noi suntem un popor blând şi tolerant, mai ales ospitalier, de parcă în alte colţuri ale lumii oaspeţii sunt alergaţi cu toporul, ce să mai,  suntem cum nu mai e nimeni. Aşa e. Oriunde în lumea civilizată, un politician care nu respectă, ca persoană publică, un anumit cod de conduită, o minimă morală, n-are decât să-şi dea demisia, să se retragă şi să facă în particular tot ce visează. De ce baba şi mitraliera? Pentru că e o imagine grotească dar nu imposibilă. Cam aşa cum e şi moralitatea în politica dâmboviţeană.

Poliţia comunitară. La ce ne foloseşte?

Mă chinuia întrebarea asta de ceva timp. În Bucureşti stau lângă Piaţa Sudului, fostul BIG pentru cine cunoaşte. Mai exact la o staţie de piaţă şi la trei de spitalul de nebuni, actualmente Obregia. Ca atare avem în zonă nebunii noştri. Unul dintre ei, fără picioare, în scaun, a murit în această iarnă. Cred că e pe lista celor 13 victime ale gerului. Dar nu asta voiam să spun. Poliţia Comunitară mi se pare o glumă . În urmă cu câţiva ani, mergând spre piaţă, unul dintre aceşti nebuni – de sex feminin, stătea în mijlocul trotuarului şi înjura pe oricine trecea pe acolo, alături la câţiva paşi este sediul acestei poliţii. Doi poliţişti, vlăjgani puternici, cu şcoală puţină, stătea în uşă, priveau scena şi se amuzau. Exact, râdeau de parcă era ceva de râs. De la distanţă mă uitam întrebându-mă ce să fac, pe unde să o iau. Mi-era un pic frică pentru că nu ştii cum reacţionează un nebun furios, chiar dacă aceasta nebună este mică şi prăpădită nu ai nici o garanţie. M-am prelins cumva pe lângă blocul unde are sediul această instutuţie foarte importantă. N-am putut să mă abţin, când am ajuns în faţa acelor doi vlăjgani să nu îi iau la întrebări. „Ce să facem doamnă?”, „Să puneţi mâna pe ea, s-o urcaţi în maşină şi s-o duceţi la spital. Că-i la doi paşi.”, „ mâine o să-i dea drumul”, „da, mâine, dar cel puţin o spală şi-o calmează. Voi ce aşteptaţi? Să schilodească pe careva ca să interveniţi”. Au bombănit mărut din buze, cred că mă complimentau de frumoasă ce eram. Am plecat că nu avea sens. Nebuna s-a calmat singură ceva mai tîrziu. În prezent e tot în zonă, uneori mai furioasă dacă nu-i dai, alteori mai calmă.

Zilele astea am ajuns în piaţă. Cu toţii cunoaşteam acele bătrâne de pe marginea pieţelor, vestigii ale unui trecut comunist, îmbrobodite, cu galoşi în picioare, basma pe cap, ce vând câteva legături de verdeaţă, ouă sau flori, după anotimp. Puţine vând altceva. Majoritatea au lucrat în CAP-uri sau ferme şi erasu plătite pe zi/muncă. Ca atare, nu s-a considerat muncă şi au avut nişte pensii de tot râsul, ca să nu spun de rahat. Boc le-a ridicat la 350 de lei. Sunt bătrâne, bolnave, cheltuielile sunt mari, copii au grijile lor şi, ca atare, mai fac şi ele un ban din ce au pe lângă casă. Nu au bani de tarabă şi alte fineţuri dar, sunt mulţumite să mai facă un ban cu ceea ce au. Majoritatea, spun iarăşi majoritatea, sunt curate. Că se vede sărăcia în forma brută e altă poveste. Ei bine, zilele astea, în piaţă, vânzoleală. Poliţia Comunitară era în control. Dau să trec, din sens invers o bătrână din asta, cu o găleată de ouă şi cîteva legături de pătrunjel în mână trece pe lângă mine cu ochii în lacrimi. Da, bătrâna plângea urmărită de un  vaşnic reprezentant al acestei imitaţii de poliţie, o femeie de un metru cincizei, slabă, uscată chiar, cu un soi de rătate genetică pe chip, adică o mutră ascuţită, în colţuri. Tocmai îi zicea bătrânei că, dacă o mai prinde pe acolo o să-i dea un şut peste găleată de să-i facă ouăle praf. Mă credeţi că am văzut roşu? Mă credeţi că ne-am luat în gură? Mă credeţi că mi s-a părut de o nesimţire fără margini? Putea să fie bunica ei, nu? Că doar nu s-a născut doamnă de oraş. Am vrut să spun că n-a venit pe lume din sulă de domn cu servitori acasă dar, m-am abţinut în ultima fracţiune de secundă.  Oricum i-am spus altele. O clipă a fost nedumerită. Cineva îndrăznea să-i conteste autoritatea. Cum? M-a ameninţat că mă duce nu ştiu unde, n-am reţinut. Am întrebat-o pe ce motiv? S-a bâlbâit. Am pulsat. Hai, du-mă, ca să spun, cuiva superior ţie, cum te porţi şi să vedem dacă e firesc aşa. A dat înapoi. Am plecat. Nu mai avea sens. Am plecat nedumerită, nici unul din moşii aceia din piaţă n-au fost solitari cu mine (din spirit de solidaritate că tot zic că au pensii mici), nici unul dintre tarabagii – supuşi controlului unei tâmpite, n-a intervenit. Poate că ne merităm soarta.  Cine să mai ştie. Am înţeles însă, însfârşit, la ce e bună poliţia comunitară. Să alerge nişte babe amărâte.

PS: acasă soţul mi-a spus că într-o bună zi o să trebuiască ori să vină după mine la cine ştie care secţie de poliţie, ori să o să vin acasă bătută. Să stau liniştită, va avea grijă de mine în ambele cazuri.

Să definim viaţa socială.

Ce înseamnă viaţă socială? Să mergi în cluburi de fiţe? Să te lauzi cu excursii exotice? Ce?

Postarea a pornit de la o întâmplare. Un profesor de liceu de limba română căuta să-şi lămurească elevii că pot obţine, cu un efort minim, acel zece la bac sau o notă bună. Le dădea exemplul unei eleve dintr-o generaţie anterioară care luase acel zece. Concluzia a venit brusc, ca o palmă, „înseamnă că nu avea viaţă socială”. Profesoara a încercat să spună că nu are nici o legătură dar , a înţeles, dincolo de cuvinte (acest limbaj convenţional de comunicare), că duce o bătălie fără sorţi de izbândă. Că nu eşti destul de trendy-flendy dacă nu te-ai afişat, la ore târzii, în nu ştiu ce club din centrul vechi. Aşa o fi?

Înţeleg foarte bine că, în pragul maturităţii, adică la acei 18 ani, vrei să guşti viaţa din plin, cu tot ce înseamnă asta, nopţi pierdute, muzică tare, băutură multă, şamd. Toţi am trecut prin asta, având, excesele noastre dar … există un ceva care spune că mai trebuie să şi înveţi şi că se poate , cu puţină ordine, să le faci pe amândouă.

Copii noştri nu ştiu pentru că nu au măsură. Ce văd la noi? Ce viaţă socială avem noi?

Lipsa banilor, fie că vrem sau nu, ne marchează. Vorba aceea banii nu aduc fericirea ci numărul lor. Cum aş defini o viaţă socială la vârsta pe care o am? Păi … mi-aş dori să pot să ies măcar o dată pe lună la un restaurant, să merg din când în când la o piesă de teatru, să pot să-mi cumpăr cărţi fără să mă gândesc la preţul prohibit, să pot să merg săptămânal  la un masaj – aşa pentru întreţinere, să am un concediu decent şi ar mai fi câteva pe care, ca să nu mă întind prea mult, nu le mai enumăr. Ce văd copii ăştia la noi? O viaţă fadă, o luptă între servici şi cheltuielile zilnice, o vacanţă pe an, dacă îţi permiţi, şi, ocazional, eternul grătar de la sfârşit de săptămână. Staţi că vine primăvara iar frumoasele păduri ale noastre, de pe lângă marile oraşe, se vor zbate sufocate de fumul vesel al grătarelor. E asta o viaţă socială? Atunci ei de unde să ştie că se poate şi alfel? Fac ceea ce văd iar asta e dureros.

Mai este puţin şi se termină un an şcolar. O generaţie va da bac-ul. Până la bac o să vedem o defilare a banchetelor de la diverse licee de unde o să ne zâmbească tâmp nişte tineri sufocaţi de costum şi nişte tinere deghizate în Bianca Drăguşanu. Nici măcar nu poţi să spui că nu vrei să participi la acel bachet căruia, între noi fie vorba, nu-i înţeleg rostul. Adică, hai să fiu clară, înţeleg că trebuie sărbătorit momentul dar aşa? O locaţie cât mai „distinsă”, un meniu cât mai complicat (de parcă acasă serveşti numai fructe de mare şi homari) şi o toaletă, mai ales pentru fete, ce combină covorul roşu cu ideea de vampă. Mi se pare artificial şi de un prost gust total dar cine sunt eu ca să mă opun majorităţii?

Acelui profesor de română aş vrea să-i spun că vorbele lui au avut ecou în sufletul unui elev, unul din 30, dar tot e mai mult decât nimic. Oare asta să însemne viaţa socială? A fi trendy-flendy indiferent de venituri sau de vârstă? Poate că nu mai am eu măsura corecta sau careva a măsluit ocaua?

Fotbal şi politică = pâine şi circ.

Pâine: au avut loc tragerile la sorţi pentru Campionatul European de fotbal 2016. Ura, cică suntem într-o grupă uşoară. Cică. La fotbal se pricepe toată lumea, nu? Ca fost microbist zic că putem avea parte de surpize dintre cele mai dureroase. Întodeauna este loc pentru mai jos, că la asta ne pricepem cel mai bine, mai ales în fotbal. Atât timp cât noua generaţie de fotbalişti nu este motivată decât să apară în tabloide nu ştiu de ce ridicăm pretenţii. Spun fost pentru că, de nişte ani, încerc să mă uit timp de 90 de minute la un meci şi nu reuşesc. Mă enervează gafele (nici de curtea şcolii) de la nişte „profesionişti” plătiţi, într-o ţară cu un salariu mediu de 1500 lei brut, cu muuult peste restul. Eu zic că dacă vrei să fii bun în fotbal mai trebuie să şi munceşti. Apropo, mă uitam la hocheişti, că tot s-a încheiat olimpiada de iarnă, duminică, cu finala de hochei, de marţi vor începe meciurile în cluburile unde evoluează  şi mă gândeam că un fotbalist dacă are două meciuri într-o săptămână zice că e obositor.

Circ: de când sunt probelme în Ucraina tot felul de oameni, jurnalişti sau analişti politici,  îşi dau cu părerea la tv.  Zic să ne uităm în ograda noastră. Ucraina se va descurca, mai bine decât am făcut-o noi vreodată şi, pot să pun pariu, că tot nu va intra în UE, de data asta însă cu acordul marii majorităţi.Oricât ar zice ei că sunt diferiţi de ruşi nu sunt iar interesele economice ar trebui să primeze. Pe de altă parte la noi asistăm, de mai bine de o săptămână, la un adevărat circ. Domnul Iohannis a ajuns un fel de sperietoare. Numai că nu ştiu pentru cine şi de ce. E sas e adevărat, adică trei sferturi neamţ dar, să nu uităm că e crescut şi educat în România. Parcă am fi la piaţă numai că la piaţă e mai echitabil. Tu vrei atât eu am atît. Punct. Nu-mi dai mă duc în altă parte. Fără discuţii, fără filosofii de doi bani, fără strigăte. În policită e mai complicat doar că nu ar trebui să fie ca la piaţă.

Concluzie: teoria imigraţionistă a inflamat de-a lungul vremii multe capete luminate din tabere diferite. Mă gândesc că s-a găsit dovada romanităţii noastre, atât timp cât dacă avem asigurate pâinea şi circul de rigoare putem trece peste orice.